Dragostea buna-Vointei este asemanarea Iubirii.

Ma trezesc in fiecare dimineatza, imi clatesc chipul in apa, imi pun masca firii - pacatul, si ma uit in oglinda sufletului. Cate griji nu zaresc in launtrul sau, cate ganduri rasfirate, imprastiate pe genele inca nearanjate. Imi descretesc insa fruntea uitandu-ma in ochii din privire.
Golul inimii imi spune k nu-s doar ochii mei, ai sinelui - trupul, ci sunt poarta inimii, stindardul credintei.
Oftez, oftez adanc cu razele-mi spre pamant, doar pentru a capata puterea de a zambi. Puterea sta in taria vointei, in zelul lui Saul de care este temut pana si de Apostoli. Stiu insa ca sunt un fir de iarba. Ce putere pot sa am, (puterea nu este detinuta ci impartasita :}), daca vointa-mi se clatina si la cea mai mica adiere a umbrii celor ce cauta sa inghita prin rea-vointa inefabilul persoanei - asemanarea?
Ce putere poate sa aiba cel ce are vointa nestramutata, fie si rea-vointa, coaja putreda a fructului interzis din Eden? Fericit este cel ce primeste cearta, si nu oricare , ci de la prieten.
Si ce prieten poate fi mai mare decat Tatal, decat Fratele si fratii, ba chiar si fii, atunci cand ai sadit si fii in ogorul mantuirii.
Cei dintai frati sunt ingerii, care au primit aceasta putere de a ne fi frati, tocmai datorita buna-vointei Tatalui de a ne uni in comuniunea Duhului.
Cel mai mare frate este Fratele plin de iubire, care S-a jertfit pentru noi, care imi clateste chipul nu in fiecare dimineatza a soarelui, ci a sufletului, cand ochi-mi stralucesc de feciorie dihotomica.
Tatal este cel care ne iubeste prin fire, ca fii ai lui. Si oare nu si Tatal tot prin firea Fiului ne iubeste, caci firea noastra in El a fost mai inainte de a ne naste, in planul treimic, sfat de taina adus noua la cunostinta de fratii nostrii?
Ce putere pot avea daca insasi duhul celui ce ne-a fost ca tata, dupa firea pamantului, a pus nume celor ce-i primea in stapanire. Stapanirea arata puterea, putera asupra robilor.
Exista insa o Putere, pe langa puterile, care co-exista prin Vointa, caci se nasc doar cei noi, din vointa creator-iubitoare a Logosului, fratii nostrii.
Puterea aceasta este slava. Slava este rodul cules de plugul duhovnicesc, prin insasi indreptarea semintei inflorite spre Cel ce le-a sadit, spre Soare. Slava este din smerenie, si este primita prin jerta. Cu cat cresti mai mult in slava este putere.
Zestrea unei mirese este masurata in darul Tatalui, in educatia Duhului si Fecioria Fiului.
Cel ce este deci Dragoste, este si Putere, ca actualizare a vointei, ca rod al buna-vointei.
Urcam in slava prin jertfa vointei, imputernicindu-ne pe vointa Crucii, devenim jertfa-vointa. Dar jertfa crucificata, este hristificare, este Binele, devenim prin lucrarea noii vointe, a harului, caci asta e lucrarea firii plenare, devenim buna-vointa, Dragoste.
Dragostea nu cauta ale sale, dragostea este educatia Duhului, caci Dragostea "nu se poarta cu necuviinta", cei ce primesc pe Duhul sunt curatiti prin jertfa feciorelnica, "indelung rabda", fara interes ego-centric, caci "nu cauta ale sale".
Dragostea este Puterea vointei care a nascut-o, este Puterea Tatalui, a buna-vointei, caci "nu gandeste raul", este Puterea si buna-vointa fata de jertfa Fiului prin intrupare, a Adevarului, caci "se bucura de Adevar", Dragostea este Puterea Duhului din care ne-am re-nascut, nu ca existenta, ci in-noiti, este suprema Putere, caci este mai mare decat credinta si nadejdea.
Dragostea este puterea desavarsita nascuta din Iubire, spre a-i fi asemenea, dupa vointa, prin con-lucrare, nu mai sunt 2 vointe, este una conform cu lucrarea, vointa este re-nascuta din lucrare, se uneste in Duh cu Persoana-se personalizeaza, ce este acum in-noita de Hristos, "iata toate le fac noi", in con-lucrare, a harului si a creatiei, pamantul.
Toate cele existente sunt transfigurate, prin ascultare, in co-participare, prin presonalizare, capacitatea de a fi cu rost, plina de sens, de Lumina, a existentelor, dar cel mai desavarsit a celor ce participa insasi la aceasta lucrare de personalizare, prin raspunsul buna-vointei, Dragostea.

Dragostea buna-Vointei este asemanarea Iubirii.

... Cu buna-vointa imi sterg chipul proaspat imbaiat cu mandylonul credintei, si privesc fata catre fata Bunatatea-Vointei, spre ascultare jertfelnica.

...

dar in dar de ziua nasterii numelui spre existenta, care este semn al Puterii, si nu al stapanirii, ca semn de robire frateasca prin Hristos, si nu robire patimitoare a rea-vointei sau a vechiului nume supus lutului.
Astazi sunt nu altul, nou. Sunt fiu in-noit prin Har din Duh, caci bine-voiesc.
Suntem Dragoste.

Harul hristifica prin purtarea Crucii.

Lipsa persoanei imi naste intristarea, Sf Maxim spune k fiinta nu se naste, ci vine la existenta, si k doar persoanele se nasc.

Intristarea se substitue persoanelor cu care ar fi trebuit sa fiu in comuniune, si prin alteritate capata sens de existenta subiectiva, consumata ca obiect. devine de fapt o hrana a sufletului, dar o hrana fara continut ontologic, asemenea duplicitatii patimilor.

Astfel patima intra in constitutia atletica a sufletului, alterandu-l, dandu-i ca rost un gol, un gol spiritual ce provoaca in cele din urma setea care nu va fi potolita decat de Apa cea vie. El se substitue intristarii "ontologice" ca Persoana cea noua, care devine Subiectul vietii personale...

Se produce initial, in inima si sufletul celui indreptat, o infiere a acestei Persoane, care in realitate a dus la infierea noastra de catre un Tata suprem, care ne iubeste in mod unic si interminabil, ne iubeste pana la iertare, infiinteaza iertarea ca stare superioara de iubire, ca dovada a reabilitarii noastre in ciuda neajunsurilor si a egoismului personal, Tata care ne primeste la El prin garantul nostru, Mijlocitorul, Fiul cel intrupat.

Patima deznadejdii, intristarea se hristifica, devine astfel Cruce, pecetea cea noua a lui Hristos. Acest nou semn ne va reinvia atat sub aspect trupesc prin transfigurrea eshatologica a inoirii, sub stindardul invierii, cat si sub aspect ontologico-pnevmatic, al reinoirii prin baia Botezului.

Prin har toate isi schinba ratiunea de a fi. pentru ca RATIUNEA ESTE FIUL, iar HARUL este al FIULUI, Cel care ne-a infiat, si care prin acest har ne-a dat o noua consubstantialitate, cea de nou fiu, a fiului lui Dumnezeu Tatal, skimband ratiunile de a fi a lucrurilor in ratiunea harului, in hristificare.

Prin har se poate explica de ce natura lucrurilor se schimba, caci sfintii merg pe deasupra apelor, vindeca boli incurabile, invie mortii, si toate cate sunt impreuna cu ale Duhului, cu care, impreuna putem striga indreptatiti acum Avva Parinte, intr-un singur glas, cel al Bisericii, in afara careia nu exista mantuire.