Chipul fetzei imi arata starea. Imi strivesc corola fetei. nelinistea si regretul imi provoaca alterarea chipului. Aceasta denaturare imi afecteaza fizionomia dihotomica. Imi ascund chipul cand gresesc, oarecand po-menindu-mi stramosuL, imi strivesc chipul okilor in causul palmelor, dreapta imi sustine fruntea plecata in ascunzisul luciferic.Barbia-mi este doar umbra mainii care imi astupa gura clevetotoare. Chipul omului, sufera o revolutie a madularelor. Daca dreapta tatalui creaza pana acum via lumii, dreapta-mi nu poate decat ascunde rusinea chipului plecat in umbra genelor. Se desprinde de simplu rob al trupului, se revolta, asculta soapta duhului. Daca ar putea, fie si numai prin prin oftatul mainii prin par si acoperirea okilor, sa le redea lumina chipului prin tina of-ului. Mainile-mi coboara sacadat in dreptul buzelor, se impreuneaza pentru a capata puterea de ridicare in mijlocul fruntii. Genunchii mi se pleaca odata cu privirea. Gatul ma vinde pe argintii milei, si-mi slaveste chipul in razele blande ale Soarelui. Treimea mainilor imi rasfange prin bunavointa glasul Cuvantului de iertare. Cuvantul devine rugaminte, iar rostit cu personalitate devine rugaciune. Trupul sfideaza firea edenica, si desi-si ascunde chipul in lutul palmelor, smerit se pleaca spre iertare prin Cuvant.
Imi ascund cu mainile chipul de rusine, avand constiinta prezentei in Fata lui Dumnezeu, dar nu am taria credintei sfantului de a ma intoarce si a spune: intoarce Doamne Fata Ta de la pacatele mele, nu pot, nu vreau desi am pregustat ridicarea in comuniune, desi caderea-mi este egoista.
Mi-e rusine, dar in mod pacatos, caci nu ma ridic desi cad, nu gasesc de multe ori puterea sa-mi intorc chipul, sa mi-l luminez, sa re-devin lumina, dar constientizez ca nu pot fara a fi indreptat spre Dumnezeu, sa-I spun fie si acel simplu multumesc, al firescului de chip al Sau, de care Dumnezeu ne aduce aminte mereu prin glasul constiintei, prin pregustarea comuniunii, care-L face sa se odihneasca oarecand in hexaimeron, dar acum cu Asemanarea-i luminata-n Sfinti.
Prin Cuvantul de iertare, prin jertfa rostirii, capata puterea si demnitatea pe care a blamato Adam, isi ridica okii sper Cerul Imparatiei. Isi cere iertare, isi recunoaste greseala. Mitul vamesului este transfigurat. Caderea omului prin harul tainelor capata nadejdea iertarii, caderea omului devine altarul pe care prin nadejdea iubirii isi va inalta crucea. Firea umana participa extatic la actul jertfei prin rugaciune. Rugaciunea este pecetea omului. Este noua haina a omului, leacul indreptarii personale.
Omul devine cruce, prin coborarile lumesti si urcarile duhovnicesti, se face propria jertfa, aduce jertfa smereniei aduse harului lucrator din turpul avid de slava, de rost, se sens.
PERSOANA naste taina. Persoana nu tainueste, ci impartaseste firea celorlalti. prin persoana se unesc firile, care isi pastreaza identitatea. Vesnicia nu apartine timpului creat. Il transcende inca si prin rost. Totusi infiaza timpul. Vesnicul subzista in timp. Cel ce este ne da noua rost, celor ce suntem persoane.
Rostul stihiilor devine invaluit de lumina, iar denaturarea lor le umbreste chipul, care inca mai ramane diluat in seva creatiei. Aceasta slaba luminare inca se mai zbate pt a razbi din intuneric, de a iesi la iveala.
Caderea ia semnul pocaintei, iar ridicarea prin semnul rugaciunii vindeca rana sarpelui pentru ca buna-vointa si constiinta raman.
Insasi emotia lucrarii binelui arata sensul nostru in lumina, regasirea noastra in lacrimi, in intretinerea caintei, combustibilul echilibrului.
"Viata duhovniceasca este o cadere si o ridicare permanenta"1, in care sondajul diavolului, falsfica abundenta ridicarii, nedreptate amendata de ceasul milei, ce binecuvinteaza sfintii. starea de pocainta, setea de pocainta devine natura, jertfa devine persoana, jertfa se invesniceste, datorita caderii iminente a potentei.
Sfantul previne pacatul, prin cainta neintrerupta, in care exista doar rugaciunea sfintilor, si nu repausul lor. Sfantul se odihneste prin rugaciune, dar nu una a caderii ca act, dar ca pregustare. Iata caderea este transfigurata in urcus duhovnicesc prin rugaciune, rugaciunea devine ascultare. Ascultarea este rupta din Rai, este pocainta sfintilor, prin primirea de la Duhul darul smereniei, caci "aceasta nici macar o data nu pretinde ca a pus inceput bun"2 Smerenia, nu esdte nicodata simpla umana, ci este imreunata cu harul, nu poti persista in smerenie fara har, iar aceasta persistaenta in har este pecetea sfintilor.
deci Prin crucea epectazei, prin cadere si ridicarea in chipul rugaciunii trupului, a unirii duhului cu harul smereniei, pacatosul este luminat ca potent sfant, devine lumina pentru intuneric. Si dupa incetarea intunericului trupului, devine una cu Lumina, spre luminarea tuturor, ca raza a Luminii. Intreaga natura participa la rugaciune dupa chipul stapanului inca de la binecuvantarea edenica, si este transfigurata haric-extatic in lumina, ca finalitate a reinoirii apocaliptice.
Imi ascund cu mainile chipul de rusine, avand constiinta prezentei in Fata lui Dumnezeu, dar nu am taria credintei sfantului de a ma intoarce si a spune: intoarce Doamne Fata Ta de la pacatele mele, nu pot, nu vreau desi am pregustat ridicarea in comuniune, desi caderea-mi este egoista.
Mi-e rusine, dar in mod pacatos, caci nu ma ridic desi cad, nu gasesc de multe ori puterea sa-mi intorc chipul, sa mi-l luminez, sa re-devin lumina, dar constientizez ca nu pot fara a fi indreptat spre Dumnezeu, sa-I spun fie si acel simplu multumesc, al firescului de chip al Sau, de care Dumnezeu ne aduce aminte mereu prin glasul constiintei, prin pregustarea comuniunii, care-L face sa se odihneasca oarecand in hexaimeron, dar acum cu Asemanarea-i luminata-n Sfinti.
Prin Cuvantul de iertare, prin jertfa rostirii, capata puterea si demnitatea pe care a blamato Adam, isi ridica okii sper Cerul Imparatiei. Isi cere iertare, isi recunoaste greseala. Mitul vamesului este transfigurat. Caderea omului prin harul tainelor capata nadejdea iertarii, caderea omului devine altarul pe care prin nadejdea iubirii isi va inalta crucea. Firea umana participa extatic la actul jertfei prin rugaciune. Rugaciunea este pecetea omului. Este noua haina a omului, leacul indreptarii personale.
Omul devine cruce, prin coborarile lumesti si urcarile duhovnicesti, se face propria jertfa, aduce jertfa smereniei aduse harului lucrator din turpul avid de slava, de rost, se sens.
PERSOANA naste taina. Persoana nu tainueste, ci impartaseste firea celorlalti. prin persoana se unesc firile, care isi pastreaza identitatea. Vesnicia nu apartine timpului creat. Il transcende inca si prin rost. Totusi infiaza timpul. Vesnicul subzista in timp. Cel ce este ne da noua rost, celor ce suntem persoane.
Rostul stihiilor devine invaluit de lumina, iar denaturarea lor le umbreste chipul, care inca mai ramane diluat in seva creatiei. Aceasta slaba luminare inca se mai zbate pt a razbi din intuneric, de a iesi la iveala.
Caderea ia semnul pocaintei, iar ridicarea prin semnul rugaciunii vindeca rana sarpelui pentru ca buna-vointa si constiinta raman.
Insasi emotia lucrarii binelui arata sensul nostru in lumina, regasirea noastra in lacrimi, in intretinerea caintei, combustibilul echilibrului.
"Viata duhovniceasca este o cadere si o ridicare permanenta"1, in care sondajul diavolului, falsfica abundenta ridicarii, nedreptate amendata de ceasul milei, ce binecuvinteaza sfintii. starea de pocainta, setea de pocainta devine natura, jertfa devine persoana, jertfa se invesniceste, datorita caderii iminente a potentei.
Sfantul previne pacatul, prin cainta neintrerupta, in care exista doar rugaciunea sfintilor, si nu repausul lor. Sfantul se odihneste prin rugaciune, dar nu una a caderii ca act, dar ca pregustare. Iata caderea este transfigurata in urcus duhovnicesc prin rugaciune, rugaciunea devine ascultare. Ascultarea este rupta din Rai, este pocainta sfintilor, prin primirea de la Duhul darul smereniei, caci "aceasta nici macar o data nu pretinde ca a pus inceput bun"2 Smerenia, nu esdte nicodata simpla umana, ci este imreunata cu harul, nu poti persista in smerenie fara har, iar aceasta persistaenta in har este pecetea sfintilor.
deci Prin crucea epectazei, prin cadere si ridicarea in chipul rugaciunii trupului, a unirii duhului cu harul smereniei, pacatosul este luminat ca potent sfant, devine lumina pentru intuneric. Si dupa incetarea intunericului trupului, devine una cu Lumina, spre luminarea tuturor, ca raza a Luminii. Intreaga natura participa la rugaciune dupa chipul stapanului inca de la binecuvantarea edenica, si este transfigurata haric-extatic in lumina, ca finalitate a reinoirii apocaliptice.
Toate isi au rostul lor, iar denaturarea lor in timp, ca denaturare a timpului, ca profanare, compromite efectul lor aprioric. Prin sfintire, si mai cu seama re-sfintire, rostul lucrurilor isi intra in firesc, sunt patrunse de lumina, dar firescul lor nu mai este cel dinainte ,ci este unit sublim cu energiile necreate. Rostul lucrurilor prin sfintire devine lumina.
O fapta, un act facut intr-un timp denaturat, nelalocul lor denatureaza firea acelui lucru; timpul participa la creatie ca insasi creatie, dar nu cu finalitate ontologica, ci transfigurat in comuniunea vesnica a iubirii, impregnat in firescul persoanei. Daca acum omul, persoana, este supusa timpului, aceasta, prin sfintire, se va transfigura odata cu persoana, cu creatia, in Bisrerica vesnica, timpul se imbisericeste, prin rosul sau luminos al vietii Fiului in DUHUL.
O fapta, un act facut intr-un timp denaturat, nelalocul lor denatureaza firea acelui lucru; timpul participa la creatie ca insasi creatie, dar nu cu finalitate ontologica, ci transfigurat in comuniunea vesnica a iubirii, impregnat in firescul persoanei. Daca acum omul, persoana, este supusa timpului, aceasta, prin sfintire, se va transfigura odata cu persoana, cu creatia, in Bisrerica vesnica, timpul se imbisericeste, prin rosul sau luminos al vietii Fiului in DUHUL.
1- IPS Antonile Plamadeala
2-Arhim. Cleopa Ilie
