Sfinte Nicolae iti multumim pt lumina Noastra

OMul are o inima/lumina asa de mare incat, orbindu-ne, nu-i vedem decat umbra, in timp...
Nu este bucurie mai mare sa-ti regasesti Lumina in lumina celor ce te inconjoara, ca fiind lumina luminata de chiar chipul tau, de vederea ta dinlauntru, prin Insasi Lumina...
Ce chip frumos!!!...si primind in mana painea, oricat am arunca de mult in chipul nostru, fara acel ciob, coltz rupt al cubului, nu am putea vedea, cu totii intr-un glas de iubire, sa cunoastem ce luminos este chipul nostru, ce frumos...e asa de luminos ca nu-i pot concepe vre-o uraciune oricat am gresi, e tare frumos...cubul Nostru, chipul dinlauntrul Luminii Treimice

...lumina din "Ce cub perfect!" in Lumina din Nichita Stanescu...

Addenda - pentru Anonim:

..."Laturile" cubului sunt: Tatal, Fiul si Duhul Sfant - lungimea, latimea si inaltimea unui cub - una fire dumnezeiasca
...golul, desertarea dinlauntrul lor, al dumnezeirii, este OM-ul,
coltul ciobit din painile sale facute de noi pietre - pacate prin caderea din starea paradisiaca - este jertfa Mantuitorului pentru a noastra mantuire mucenicia tuturor martirilor, crucea tuturor Sfintilor...ce Cub perfect!!!

Sfinte Nicolae, iti multumim ca ne-ai impartasit cu drag din Lumina Noastra, dara ta de lumina ne va tine zambetul mai tremurand si mai mare, mai plin de viata si de iubire

Bucurie Parinte!

18:01
06.12.2009

Rostul Persoanei este innoirea comuniunii in: Noi

Persoanele au ramas fie si in parte "Adam", ei ("EI" nu isi are rostul in comuniune, care subzista doar in "NOI" printr-un "EL" iarasi nu individual, ci tot in comuniunea personala a unitatii firi) fie si posterior rostuirii persoanelor, sau existentei lor denaturate, pun nume, porecle, atribuie insusiri nestatutare pana atunci celor din jur in functie de rostul fiecaruia, ceea ce face si este, le innoiesc, asa cum, repet, Adam a facut cu cele/cei din jur. Asa fac oamenii denaturat si cu fratii lor ca si cum ar fi creatie subordonata (firea dezbinata induce intregul ca fiind proriu doar EU-lui si nu Comuniunii in NOI, si nu se opreste din acest act pana ce nu isi gaseste adevaratul rost al innoiri in Duhul Unitatii, daca apuca pana la sfarsitul vietii pamantesti), dar si fata de creatie o rostuiesc sau altereaza, pentru ca imprima si o pecete a rostului lor in nume, buna sau nu; in plus ei, pardon, noi - deci subiectivi - nici nu prea suporta sa numeasca o existenta altfel decat modul in care ea subzista, le schimba numele in ceea ce sunt...desi vrajmasul, prin voalarea acestei trasaturi iconice, umbreste aceasta auto-ritate, demnitate imparateasca de fii ai Imparatiei, cu norul patimilor, falsa icoana a persoanei: ingamfarea, invidia, rautatea ...Cred ca este un atribut al persoanei sa innoiasca dinamic, sa improspateze comuniunea sa; si Tatal a facut la fel prin Fiul in Duhul, imprimandu-ne rostul indumnezeirii... innoirea numelui de Fii ai lui Dumnezeu, cu siguranta pt ca existam prin Iubire, si rostul nostru este innoirea numelui personal pana la asemanarea cu Izvorul prin care subzistam: Iubire!

Smerenia arata Simplitatea Chipului compus al "Celui ce este" Necompus.

....Intr-o zi, o persoana mi-a scris ca, din pacate, Credinta, "Religia crestina nu a mai pastrat decat respectul majusculei cu care" redam noi (apofatic si/sau nepriceput) necunoasterea numelui Divinitatii ca "Dumnezeu"....

De curand, cateva ore, fiindu-mi pofta, m-am asezat la masa bunatatilor cugetatoare, asternuta de Pr. Staniloae, cuminecand hrana "despre" Sfintii Ingeri si capacitatea/capabilitatea lor de a comunica/de a ne intelege si cunoaste pe noi, si prin revelatia directa a lui Dumnezeu primita de noi, mijlocind cunoasterea noastra, cum cunosc inteligibil si ei, hranindu-se inteligibil mai presus de om, pe Dumnezeu, Persoanele Sfintei Treimi...
Desi erau Ingeri randuiti in cetele inferioare ale ierarhiilor, care primeau cunostinta slavei dumnezeiesti de la cele superioare, totusi, acei Ingeri din jurul Mantuitorului, la Inaltare, au atentionat cetele din apropierea tronului dumnezeiesc sa "deschida" portile Ceruluisi sa-i slujeasca Domnului, ca Acesta, Hristos, este Imparatul Slavei Care este pururea de-a dreapta Tatalui, Taina necunoascuta pana atunci de cetele superioare

Ierarhia nu se altereaza, ea isi pastreaza raportul si rostul/lumina/sensul inzestrat de Dumnezeu, prin Smerenie se transfigureaza pastrandu-si rostul fiintarii!

Ingerii ramasesera in aceeasi ierarhie unii fata de altii, raportul fata de cunoasterea lui Dumnezeu insa se schimbase, caci smerindu-se in ascultarea fata de celec superioase, si slujind celor mici, s-au inaltat in asemanarea Smereniei Puterii dumnezeiesti, Duhuri ale Tatalui prin cunoasterea planului mai inainte de veci a Ingerilor si Arhanghelilor, Ingerilor pazitori, precum si Iisus Hristos, Chip de rob luand, smerindu-se se intrupeaza, pentru ca noi, ca frati ascultatori ai Chipului de rob sa ne nastem ca asemanare a Smereniei Iubrii dumnezeisti, Fii ai Tatalui, care impreuna unite prin cele doua maini parintesti-creatoare ale Tatalui sa ajunga sa te cunoasca pe Tine, Dumnezeul cel Adevarat, ajungand la Simplitatea Chipului compus al Celui Necompus.

In smerenia sjujirii chipurilor de rob, Ingerii intrec in cunoasterea tainelor dumnezeiesti cetele superioare lor.

Intr-o societate in care cei mici cad, sunt smeriti iconomic sau se smeresc ei cu ajutorul celor ce smerit ii ajuta, ei "cad" in urcusul "Muntelui Smereniei", la inaltimi adumbrite de cunoasterea lui Dumnezeu, dar nu in ultimul rand raman in natura/lumina/rosul celor randuite mai inainte.

Este uimitor cum chipul angelic este cuprins in chipul Omului, chip al lui Dumnezeu, desi Chipul lui Dumnezeu nu este cuprins in totalitate de chipul angelic! Aceasta o arata Simplitatea Chipului compus al "Celui ce este" Necompus.

Duhul Sfant este Smerenia Puterii dumnezeirii, al carui Chip inainte de caderea ingerilor trebuia asemanat. Puterile fara de trup sunt trimisi sa slujeasca, sa ajute, precum si Duhul in comuniunea fiintei dumnezeiesti, Smerindu-se, participand la Viata Puterii ca Duhuri ale lui Dumnezeu.
Fiul este Smereniea Iubirii dumnezeirii, al carui Chip inainte de caderea oamenilor trebuia asemanat. Oamenii sunt chemati si inzestrati sa fie Parinti (iubitori) ai Creatiei, Smerindu-se, participand la Viata Iubiri ca Fii ai lui Dumnezeu.

... Se pare ca raspunsul dat acelei persoane, pt ca se impune unul, este ca: de fapt astazi, si nu numai, Credinta/Religia crestina este "cenusareasa" mintii, ce ne hraneste Chipul din cunoasterea smerita a lui DUMNEZEU.

Asadar,

Smerenia este Simplitatea Chipului compus al "Celui ce este" Necompus.

Raspunsul Iubirii Tatalui prin Chip in Duhul este Omul

-Doamne te iubesc eu pe Tine?...
...
-Da Doamne, Tu ştii că Te Iubesc!

Bucuria inimii nu poate fi decât în Duhul, ea este tainică, gingaşă ca o adiere de vânt. De multe ori Îi simţi prezenţa doar după ce constaţi trupeşte lipsa. Doamne eu ştiu că te simt şi atunci când aceşti cinci fraţi ai trupului meu sunt morţi inimii mele. Nu duhul meu este mort, nu inima mea, ci cele cinci simţuri, chiar de-mi vei trimite dovezi şi nu am iubirea gingaşă a Duhului, cu ce+mi va folosi mie? Deci, Tu Doamne ingustează-mi simţirile trupului pentru lume precum este zugrăvit chipul Sfinţilor în Icoana ce are subţiate şi istovite prin post şi iconomie mădularele simţirii trupului spre a se uni omul cel nou în adâncul inimii sale cu Tine. Duhul Tău Doamne ştiu că nu l-ai luat de la mine, dar între trupul meu şi Tine este o prăpastie care nu o poate trece decât Duhul Tău în credinţa Fiului Tatălui.
Duhul este o Persoana delicată, El nu caută ale Sale, este noua noastră stare, a sfinţeniei, El este candoare, se întristează, se ruşinează de spurcăciunea noastră, fiindu-ne alături în Iubirea Fiului în Sânul cald al Tatălui.
Duhul este Iubirea, Chipul Smerit al Fiului, iar Sfinţii sunt Iubirea Duhului.
Mă doare când cel drag nu îmi acordă atenţie, nu îmi este indiferentă prezenţa, simţirea Ta. Gingăşia prezenţei Tale mă încălzeşte, îmi dă Putere de Viaţă, îmi învie duhul din prăpastia gheenei.
Plinirea fiinţei îmi este copleşită de căldura Duhului după care îşi primeşte rostul Căldura Sfinţilor Tăi Doamne. Cu acea Căldură fiinţial maternă acoperă-mă, purtându-se gingaş pe deasupra Chipului nostru. Duhul este Iubirea Ta maternă, din care ne naştem spre unire în Duh şi în Domnul Iisus.
Îmi este întristată întristarea în inima gingaşă plină de Tine, de tainica Ta retragere cu Duhl în fiinţa-mi insondabila şi fărâmiţată cu care-mi este îmbracată persoana, căci cruzimea aproapelui imi duce întristarea la întristarea Duhului, e o deşesrtare a Duhului după Chipul Fiul în întreaga noastră fiinţă, după cum şi nasterea cea nouă din gingăşia covârşitoare a Iubirii creatoare a Tatălui.
Trimite Doamne iar pe Duhul Tău la fraţii mei, fraţii trupului, deşi ştiu că ei nu vor simi tainica Lui retragere în adâncul inimii mele, în tainica ei aşteptare a plămadei Împărăţiei Tale, dar simţind ei lipsa Ta, măcar să-şi întrebe alterat si fragmentat, deşi o singura persoană, Fratele din lăuntrul inimii:
-Duhul nostru Drag, mă iubeşti Tu pe mine?
...
Moartea trupului, împreună cu toţi fraţii săi arată învierea sufletului, dezrobirea sa din legăturile morţii, puterea şi voinţa Fiilor de a primi tainic şi apofatic, în adâncul de nepătruns a dumnezeiescului întuneric al inimii, pe Duhul unităţii firii transfigurate, care se poartă veşnic deasupra Chiplui nostru de fii ai Tatălui!
...
-Da Doamne, tu stii că îmi este dulce şi iubitoare prezenţa Duhului Tău, prezenţa plină de Putere, care face ca şi constatarea trupească a lipsei Sale să capete conţinut cald, mlădios, de Iubire gingasşă a Duhului!

Răspunsul Iubirii Tatălui prin Chip în Duhul este Omul!

La mulţi ani tuturor celor ce poartă numele Sf. Claudiu, ca răspuns al inimii lăuntrice omului...

Lumina Invierii sfarma lanturile robiei redand chipului chipul treimic

Ce tata isi poate privi fiul trimis la moarte?
Ce Inima poate sa aibe astfel incat, El, Tatal, sa dea exemplu si salvare pe insasi Fiul Sau!?
Bucuria duhului de a te reintalni cu Tatal, deplin, transfigurat, ca plamada a vechiului Adam, dar si Prototip pentru acelasi umbreste moartea! Despartirea sufletului personal de trupul transfigurat si unirea cu Treimea Sfanta, dupa chipul Ipostasei hristice, izvoraste in noi nadejdea vietii vesnice si nu a mortii, ne fagaduieste pregustarea invierii prin insasi mireasma Duhului, in icoanele Sale: Sfintii.
Bucuria iminentei re-inoiri umbreste intunericul mortii: mintea nu-mi mai zareste efemeritatea, simtirea asteapta plina de emotie despartirea temporara de trup doar ca celebrare a re-intalnirii cu Dumnezeu: fata catre fata! Daca bunaoara Spatele-i ni se descopera luminandu-ne Calea, Fata Tatalui capata in inimile noastre sangerande de sangele lui Hristos noi forme, transfigurata prin puterea dumnezeiasca, dar si nadejdea omeneasca a invierii! Chipul Tatalui nu este autoritatea unui Fiu rece, protocolar, chipul Tatalui prin actul jertfirii se transfigureaza in chipul Hristificat al Fiului, Sfatul cel de taina dinaintea veacurilor se plasticizeaza si reactualizeaza in noi capacitatea de a vedea in fapt, transfigurand timpul, demnitatea de fii ai Tatalui ce cunosc extatic, caci doar in parte cunoastem dupa vederea credintei, Sfatul cel mai inainte de veci, si se hranesc cu noul lor chip transfigurat, pe care potenta medievala la conservat.
Persoana transcende timpul si cunoaste voia Tatalui dinainte de veacuri, dar si Istoria, prin Hristos, se dilata, isi imbiba crengile nadejdii deasupra timpului istoric si patrunde in timpul hristic!
Treimea Dumnezeirii isi reflecta bunatatea in icoana treimii: dumnezeirii, duhurilor si a oamenilor!
Treimea Persoanelor isi extinde harul asupra treimiii firilor, dandu-le prin re-inoirea Invierii demnitatea sfatului dumnezeiesc!
In aceasta demnitate plenara trebuie sa ramanem in fata alterarii, demnitaea omului de fiu al lui Dumnezeu in Duhul duhurilor!
Persoana hristificata este pnevmatofora!
Bucuria invierii, prin pregustarea ei in Invierea Domnului nostru Hristos, naste in noi necesitatea launtrica a glasului pnevmatofor: Avva Parinte!
Invierea statorniceste bucuria regasirii identitatii pierdute edenic si nu este un simplu act juridic de adoptie, de ascundere a stricaciunii firii cu o lumina straina si infinita a atotputerniciei divine!
Invierea transfigureaza timpul intrucat ne daruieste inaintea ei bucuria invierii, prin actul jertfirii si Invierii Domnului! Aceasta Inviere invie in noi simturile sufletului dupa chipul invierii trupurilor profetite veterotestamentar.
Primirea in inimile noastre, in rarunchii madularelor a lui Hristos, trup si sange (viata vesnica), ne da putinta pregustarii pascale a invierii trupurilor, dar si a sufletelor de sub robia luciferica a pacatului.
Oglinda trupului este sufletul, iar curatirea trupului reflecta lumina sufletului, avand ca torte ale invierii stralucirea ochilor chipului luminos, pnevmatizat, unit tainic cu Hristos, care se impartaseste la randul nostru cu iubirea noastra, ce postuleaza aprioric pnevmatizarea!
Persoana devine "treime", iar tronul acesteia este inima!

Prin Inviere Persoana isi recapata chipul Sfintei Treimi!
Lanturile pacatului ce acopereau chipului treimic ale persoanelor au fost sfaramate de Lumina dumnezeiasca a Invierii!

Vestind si buncurandu-ne de Invierea Domnului sa fim martori si partasi ai invierii noastre launtrice dupa straveziul chip al Sfintei Treimi, strigand cu totii in acelasi glas launtric:

Avva Parinte, in si cu Hristos noi, fii Tai, am inviat!

Hristos Anesti!

Bucuria harului ce transfigureaza chipul luminii sa ne aduca tuturor celor ce asteptam invierea simturilor de subt robia patimilor cuget curat, minte in plina liniste si inima plina de Duhul, izvorata din mijlocirea celor mai dragi fiinte, icoana a ingerilor, pregustare a sfintilor!

Tuturor celor dragi, precum si celor cunoscuti, dar nu in ultimul rand tuturor persoanelor le urez Sarbatori pline de Lumina Invierii, de invierea lui Hristos in inimile noatre, avand ca dar de binecuvantare: buna intelegerea si linistea launtrica.

Hristos, Domnul, sa izvorasca in inimile tuturor Lumina Invierii, luminandu-ne chipul spre o mai buna vedere si intelegere a aproapelui si spre intarirea nadejdii de fii ai Tatalui ceresc!

Hristos a inviat!

crucea epectazei este corola chipul de Sfant

Chipul fetzei imi arata starea. Imi strivesc corola fetei. nelinistea si regretul imi provoaca alterarea chipului. Aceasta denaturare imi afecteaza fizionomia dihotomica. Imi ascund chipul cand gresesc, oarecand po-menindu-mi stramosuL, imi strivesc chipul okilor in causul palmelor, dreapta imi sustine fruntea plecata in ascunzisul luciferic.Barbia-mi este doar umbra mainii care imi astupa gura clevetotoare. Chipul omului, sufera o revolutie a madularelor. Daca dreapta tatalui creaza pana acum via lumii, dreapta-mi nu poate decat ascunde rusinea chipului plecat in umbra genelor. Se desprinde de simplu rob al trupului, se revolta, asculta soapta duhului. Daca ar putea, fie si numai prin prin oftatul mainii prin par si acoperirea okilor, sa le redea lumina chipului prin tina of-ului. Mainile-mi coboara sacadat in dreptul buzelor, se impreuneaza pentru a capata puterea de ridicare in mijlocul fruntii. Genunchii mi se pleaca odata cu privirea. Gatul ma vinde pe argintii milei, si-mi slaveste chipul in razele blande ale Soarelui. Treimea mainilor imi rasfange prin bunavointa glasul Cuvantului de iertare. Cuvantul devine rugaminte, iar rostit cu personalitate devine rugaciune. Trupul sfideaza firea edenica, si desi-si ascunde chipul in lutul palmelor, smerit se pleaca spre iertare prin Cuvant.
Imi ascund cu mainile chipul de rusine, avand constiinta prezentei in Fata lui Dumnezeu, dar nu am taria credintei sfantului de a ma intoarce si a spune: intoarce Doamne Fata Ta de la pacatele mele, nu pot, nu vreau desi am pregustat ridicarea in comuniune, desi caderea-mi este egoista.
Mi-e rusine, dar in mod pacatos, caci nu ma ridic desi cad, nu gasesc de multe ori puterea sa-mi intorc chipul, sa mi-l luminez, sa re-devin lumina, dar constientizez ca nu pot fara a fi indreptat spre Dumnezeu, sa-I spun fie si acel simplu multumesc, al firescului de chip al Sau, de care Dumnezeu ne aduce aminte mereu prin glasul constiintei, prin pregustarea comuniunii, care-L face sa se odihneasca oarecand in hexaimeron, dar acum cu Asemanarea-i luminata-n Sfinti.
Prin Cuvantul de iertare, prin jertfa rostirii, capata puterea si demnitatea pe care a blamato Adam, isi ridica okii sper Cerul Imparatiei. Isi cere iertare, isi recunoaste greseala. Mitul vamesului este transfigurat. Caderea omului prin harul tainelor capata nadejdea iertarii, caderea omului devine altarul pe care prin nadejdea iubirii isi va inalta crucea. Firea umana participa extatic la actul jertfei prin rugaciune. Rugaciunea este pecetea omului. Este noua haina a omului, leacul indreptarii personale.
Omul devine cruce, prin coborarile lumesti si urcarile duhovnicesti, se face propria jertfa, aduce jertfa smereniei aduse harului lucrator din turpul avid de slava, de rost, se sens.
PERSOANA naste taina. Persoana nu tainueste, ci impartaseste firea celorlalti. prin persoana se unesc firile, care isi pastreaza identitatea. Vesnicia nu apartine timpului creat. Il transcende inca si prin rost. Totusi infiaza timpul. Vesnicul subzista in timp. Cel ce este ne da noua rost, celor ce suntem persoane.
Rostul stihiilor devine invaluit de lumina, iar denaturarea lor le umbreste chipul, care inca mai ramane diluat in seva creatiei. Aceasta slaba luminare inca se mai zbate pt a razbi din intuneric, de a iesi la iveala.
Caderea ia semnul pocaintei, iar ridicarea prin semnul rugaciunii vindeca rana sarpelui pentru ca buna-vointa si constiinta raman.
Insasi emotia lucrarii binelui arata sensul nostru in lumina, regasirea noastra in lacrimi, in intretinerea caintei, combustibilul echilibrului.
"Viata duhovniceasca este o cadere si o ridicare permanenta"1, in care sondajul diavolului, falsfica abundenta ridicarii, nedreptate amendata de ceasul milei, ce binecuvinteaza sfintii. starea de pocainta, setea de pocainta devine natura, jertfa devine persoana, jertfa se invesniceste, datorita caderii iminente a potentei.
Sfantul previne pacatul, prin cainta neintrerupta, in care exista doar rugaciunea sfintilor, si nu repausul lor. Sfantul se odihneste prin rugaciune, dar nu una a caderii ca act, dar ca pregustare. Iata caderea este transfigurata in urcus duhovnicesc prin rugaciune, rugaciunea devine ascultare. Ascultarea este rupta din Rai, este pocainta sfintilor, prin primirea de la Duhul darul smereniei, caci "aceasta nici macar o data nu pretinde ca a pus inceput bun"2 Smerenia, nu esdte nicodata simpla umana, ci este imreunata cu harul, nu poti persista in smerenie fara har, iar aceasta persistaenta in har este pecetea sfintilor.
deci Prin crucea epectazei, prin cadere si ridicarea in chipul rugaciunii trupului, a unirii duhului cu harul smereniei, pacatosul este luminat ca potent sfant, devine lumina pentru intuneric. Si dupa incetarea intunericului trupului, devine una cu Lumina, spre luminarea tuturor, ca raza a Luminii. Intreaga natura participa la rugaciune dupa chipul stapanului inca de la binecuvantarea edenica, si este transfigurata haric-extatic in lumina, ca finalitate a reinoirii apocaliptice.

Toate isi au rostul lor, iar denaturarea lor in timp, ca denaturare a timpului, ca profanare, compromite efectul lor aprioric. Prin sfintire, si mai cu seama re-sfintire, rostul lucrurilor isi intra in firesc, sunt patrunse de lumina, dar firescul lor nu mai este cel dinainte ,ci este unit sublim cu energiile necreate. Rostul lucrurilor prin sfintire devine lumina.
O fapta, un act facut intr-un timp denaturat, nelalocul lor denatureaza firea acelui lucru; timpul participa la creatie ca insasi creatie, dar nu cu finalitate ontologica, ci transfigurat in comuniunea vesnica a iubirii, impregnat in firescul persoanei. Daca acum omul, persoana, este supusa timpului, aceasta, prin sfintire, se va transfigura odata cu persoana, cu creatia, in Bisrerica vesnica, timpul se imbisericeste, prin rosul sau luminos al vietii Fiului in DUHUL.

1- IPS Antonile Plamadeala
2-Arhim. Cleopa Ilie

Timpul sfintit este asemanarea Vietii.

Chipul persoanei nu poate fi dezlipit de timp.
Timpul nu dispare dupa moarte, caci ar disparea si chipul celui drag.
Daca acum, fara timp, nu putem rememora chipul persoanei, cu atat mai mult dp moarte.
Timpul nici nu se dilata, nici nu se comprima, ci se presonalizeaza, se unduieste dp "forma" chipului persoanei dragi re-memorate. Este o taina in care cel re-memorat este vazut altfel, ii este conferita valoarea sa personala in timp, nu mai este persoana neinsemnata din timpul trecut=profanat-nesfintit, devine mai luminos, mai actual si mai cu rost in amintirea celui drag.
Timpul participa la taina persoanei fata de care exista o relatie personala, fata de cei dragi, dar si fata de cei urati. Timpul personalizat, schimba persoana, dar si persoana schimba timpul. Totul este o lucrare, aceasta este taina. Taina lucrarii harului in timp prin persoana asupra creatiei.
Persoana umana devine manusa Tatalui, care "pana acum lucreaza", dar nu o persoana oricare, ci firea noastra umana, in persoana Fiului, in care noi toti ne regasim, nu utopic ci ca existente personale concrete.
In viata vesnica, vedem fata catre fata si cunoastem direct, nu in parte, ca prin ghicitura. Timpul se impropriaza, se ataseaza entitatii care-l transfigureaza si devine Una, alaturi de multe altele, se imbisericeste in Duhul prin Fiul ... sa fie Una.
Ratiunea unui lucru primeste impreuna cu rostul sau si trairea, induhovnicirea. Timpul se induhovniceste, se sfinteste. Devine taina, nu interval, se personalizeaza, se muleaza personal in har.
Persoana este taina. Nu o poti defini fara existanta alteia, fara o raportare la alta persoana , ca subiect. Definirea persoanei este in timp, prin traire, simtire, prin cele trupesti dar si cele duhovnicesti.
Induhovnicindu-se persoana , sfintindu-se, se sfinteste si timpul, devine haina omului.
Este imbracat cu ea, si ii acopera hainele de piele, cu mai mult rost, sens, cu lumina, atunci cand este timp sfintit.
Cand insa timpul e fara rost, altereaza persoana, caci poarta pecetea ei prin actul vointei, ii scade din lumina, ii umbreste chipul, ii ponoseste pana si hainele de piele, se denatureaza. Unirea umanului cu dumnezeiescul, persoana cu harul, se face in timp sfintit, timpul devine liturgic, isi schimba firea, nu se mai masoara in unitati, ci subzista in trairea persoanei, ia parte la actul persoanei, se personalizeaza.
Timpul personal poarta in el pecetea persoanei, prin rememorare, prin po-menire.
Menirea omului este de a personaliza in Duhul totul. Nu este o personalizare egoista, ci una sinergetica, hristificata, una a harului si a umanului. Prin po-menire, prin anamneza intrec teoria relativitatii, sunt si aici si acolo, oriunde in timpul sfintit, capatand sens de locas, de identitate personala ca numele, nu in mod egoist, ci in comuniune personala, prin po-menirea mea, persoana, a altei persoane, sau altor persoane.
Timpul sfintit inseamna comuniune, inseamna vesnicie. Timpul isi schimba firea prin dragoste. Dragostea este semnul persoanei. Iubirea este izvorul dragostei de la care se adapa orice persoana din care va tasni rauri de apa vie, aceasi apa peste care se purta Duhul. Aceasta apa va schimba acum toate, le va pnevmatiza, si va naste totul din Duh, va naste Una din Duh, Biserica.
Timpul cedeaza trecerea Duhului. :) Primeste pecetea Duhului, si Duhul se salasluieste in timp.
Nu ma mantui in timp, ci in Duhul. Nu sunt deplin fericit in timp, ci in duhul. :)
Timpul sfintit devine comuniune, dar in Duhul.
Timpul sfintit este adumbrirea Duhului, prezenta Fiului, ca act de Iubire a Tatalui.
Dumnezeu transcende timpul, nu se margineste la interval, dar in comuniune cu persoanele umane, re-in-noieste timpul, il sfinteste, si-l face propriu Duhului. Astefl Fiul se intrupeaza in timp, in Duhul.
Timpul sfintit este Viata Chipului in Duhul.

Dragostea buna-Vointei este asemanarea Iubirii.

Ma trezesc in fiecare dimineatza, imi clatesc chipul in apa, imi pun masca firii - pacatul, si ma uit in oglinda sufletului. Cate griji nu zaresc in launtrul sau, cate ganduri rasfirate, imprastiate pe genele inca nearanjate. Imi descretesc insa fruntea uitandu-ma in ochii din privire.
Golul inimii imi spune k nu-s doar ochii mei, ai sinelui - trupul, ci sunt poarta inimii, stindardul credintei.
Oftez, oftez adanc cu razele-mi spre pamant, doar pentru a capata puterea de a zambi. Puterea sta in taria vointei, in zelul lui Saul de care este temut pana si de Apostoli. Stiu insa ca sunt un fir de iarba. Ce putere pot sa am, (puterea nu este detinuta ci impartasita :}), daca vointa-mi se clatina si la cea mai mica adiere a umbrii celor ce cauta sa inghita prin rea-vointa inefabilul persoanei - asemanarea?
Ce putere poate sa aiba cel ce are vointa nestramutata, fie si rea-vointa, coaja putreda a fructului interzis din Eden? Fericit este cel ce primeste cearta, si nu oricare , ci de la prieten.
Si ce prieten poate fi mai mare decat Tatal, decat Fratele si fratii, ba chiar si fii, atunci cand ai sadit si fii in ogorul mantuirii.
Cei dintai frati sunt ingerii, care au primit aceasta putere de a ne fi frati, tocmai datorita buna-vointei Tatalui de a ne uni in comuniunea Duhului.
Cel mai mare frate este Fratele plin de iubire, care S-a jertfit pentru noi, care imi clateste chipul nu in fiecare dimineatza a soarelui, ci a sufletului, cand ochi-mi stralucesc de feciorie dihotomica.
Tatal este cel care ne iubeste prin fire, ca fii ai lui. Si oare nu si Tatal tot prin firea Fiului ne iubeste, caci firea noastra in El a fost mai inainte de a ne naste, in planul treimic, sfat de taina adus noua la cunostinta de fratii nostrii?
Ce putere pot avea daca insasi duhul celui ce ne-a fost ca tata, dupa firea pamantului, a pus nume celor ce-i primea in stapanire. Stapanirea arata puterea, putera asupra robilor.
Exista insa o Putere, pe langa puterile, care co-exista prin Vointa, caci se nasc doar cei noi, din vointa creator-iubitoare a Logosului, fratii nostrii.
Puterea aceasta este slava. Slava este rodul cules de plugul duhovnicesc, prin insasi indreptarea semintei inflorite spre Cel ce le-a sadit, spre Soare. Slava este din smerenie, si este primita prin jerta. Cu cat cresti mai mult in slava este putere.
Zestrea unei mirese este masurata in darul Tatalui, in educatia Duhului si Fecioria Fiului.
Cel ce este deci Dragoste, este si Putere, ca actualizare a vointei, ca rod al buna-vointei.
Urcam in slava prin jertfa vointei, imputernicindu-ne pe vointa Crucii, devenim jertfa-vointa. Dar jertfa crucificata, este hristificare, este Binele, devenim prin lucrarea noii vointe, a harului, caci asta e lucrarea firii plenare, devenim buna-vointa, Dragoste.
Dragostea nu cauta ale sale, dragostea este educatia Duhului, caci Dragostea "nu se poarta cu necuviinta", cei ce primesc pe Duhul sunt curatiti prin jertfa feciorelnica, "indelung rabda", fara interes ego-centric, caci "nu cauta ale sale".
Dragostea este Puterea vointei care a nascut-o, este Puterea Tatalui, a buna-vointei, caci "nu gandeste raul", este Puterea si buna-vointa fata de jertfa Fiului prin intrupare, a Adevarului, caci "se bucura de Adevar", Dragostea este Puterea Duhului din care ne-am re-nascut, nu ca existenta, ci in-noiti, este suprema Putere, caci este mai mare decat credinta si nadejdea.
Dragostea este puterea desavarsita nascuta din Iubire, spre a-i fi asemenea, dupa vointa, prin con-lucrare, nu mai sunt 2 vointe, este una conform cu lucrarea, vointa este re-nascuta din lucrare, se uneste in Duh cu Persoana-se personalizeaza, ce este acum in-noita de Hristos, "iata toate le fac noi", in con-lucrare, a harului si a creatiei, pamantul.
Toate cele existente sunt transfigurate, prin ascultare, in co-participare, prin presonalizare, capacitatea de a fi cu rost, plina de sens, de Lumina, a existentelor, dar cel mai desavarsit a celor ce participa insasi la aceasta lucrare de personalizare, prin raspunsul buna-vointei, Dragostea.

Dragostea buna-Vointei este asemanarea Iubirii.

... Cu buna-vointa imi sterg chipul proaspat imbaiat cu mandylonul credintei, si privesc fata catre fata Bunatatea-Vointei, spre ascultare jertfelnica.

...

dar in dar de ziua nasterii numelui spre existenta, care este semn al Puterii, si nu al stapanirii, ca semn de robire frateasca prin Hristos, si nu robire patimitoare a rea-vointei sau a vechiului nume supus lutului.
Astazi sunt nu altul, nou. Sunt fiu in-noit prin Har din Duh, caci bine-voiesc.
Suntem Dragoste.

Harul hristifica prin purtarea Crucii.

Lipsa persoanei imi naste intristarea, Sf Maxim spune k fiinta nu se naste, ci vine la existenta, si k doar persoanele se nasc.

Intristarea se substitue persoanelor cu care ar fi trebuit sa fiu in comuniune, si prin alteritate capata sens de existenta subiectiva, consumata ca obiect. devine de fapt o hrana a sufletului, dar o hrana fara continut ontologic, asemenea duplicitatii patimilor.

Astfel patima intra in constitutia atletica a sufletului, alterandu-l, dandu-i ca rost un gol, un gol spiritual ce provoaca in cele din urma setea care nu va fi potolita decat de Apa cea vie. El se substitue intristarii "ontologice" ca Persoana cea noua, care devine Subiectul vietii personale...

Se produce initial, in inima si sufletul celui indreptat, o infiere a acestei Persoane, care in realitate a dus la infierea noastra de catre un Tata suprem, care ne iubeste in mod unic si interminabil, ne iubeste pana la iertare, infiinteaza iertarea ca stare superioara de iubire, ca dovada a reabilitarii noastre in ciuda neajunsurilor si a egoismului personal, Tata care ne primeste la El prin garantul nostru, Mijlocitorul, Fiul cel intrupat.

Patima deznadejdii, intristarea se hristifica, devine astfel Cruce, pecetea cea noua a lui Hristos. Acest nou semn ne va reinvia atat sub aspect trupesc prin transfigurrea eshatologica a inoirii, sub stindardul invierii, cat si sub aspect ontologico-pnevmatic, al reinoirii prin baia Botezului.

Prin har toate isi schinba ratiunea de a fi. pentru ca RATIUNEA ESTE FIUL, iar HARUL este al FIULUI, Cel care ne-a infiat, si care prin acest har ne-a dat o noua consubstantialitate, cea de nou fiu, a fiului lui Dumnezeu Tatal, skimband ratiunile de a fi a lucrurilor in ratiunea harului, in hristificare.

Prin har se poate explica de ce natura lucrurilor se schimba, caci sfintii merg pe deasupra apelor, vindeca boli incurabile, invie mortii, si toate cate sunt impreuna cu ale Duhului, cu care, impreuna putem striga indreptatiti acum Avva Parinte, intr-un singur glas, cel al Bisericii, in afara careia nu exista mantuire.

apologia fericirii

Intrebandu-se ce este fericirea chipului ars de soare, omul isi da seama ca nu pentu el este raspunsul ci pentru celalti.
Ce bucurie pot sa am daca nimeni nu poate participa la ea, fie acel cineva o entitate nesesizata senzorial?
Fericirea nu este a mea, este concluzia vazuta de ceilalti si resimtita asupra persoanei mele prin atitudinea, relatia lor fata de mine.
Ce rost are sa imi spun ca sunt fericit, as fi stiut deja asta dinainte ca ratiunea sa dea umbra sunetului.
Astfel fericirea nu este egoista, nu acesta este scopul ei, fericirea deci este comuniune, si fara satisfacerea acestei nevoi, prin realitati ontologice personalizate, nu este fericire, nu exista.
Sunt fericit pentu ca stiu ca exist si nu intamplator.
Fericirea este existenta impartasita lui noi prin El.
Fericirea este expresia dialogului personal plin de roade hranitoare pnevmatic.
Fericiea este umplerea golului interior si sacru al persoanei, la care are acces pe langa unicul eu, doar Persoana.
Poti primi in inima ta pe oricine, dar iti va raspunde doar persoana :)
Fii fericit....este urare de la Eu catre Tu,
Sunt fericit, este raspunsul lui Eu, acel odata Tu, catre Tu, acel odata Eu.
(frumos spunea Parintele Staniloae ~ desi eu are puterea de a deveni tu, totusi ramane in aceasi timp si eu, si invers....prin comun-uniune)
Eu si cu tu devin noi, primindu-l tainic in noi si pe El, unindu-se in noi, nu confundandu-se ci unindu-se ontologic, fiintial.
Noi nu devine nicodata existent din singur eu, nu pot vorbi de fericire cat timp sunt numai eu, caci fericirea este impartasire interna in noi, nu este numai pentru tu sau eu, ci pentru noi (in el).
Fercirea este dar acel noi care il are ca stalp si temelie pe El, care asa de smerit este incat se lasa lipsit de cinste si devine si eu si tu, fata de un altul, EL este noi, asadar nu eu si tu suntem noi, ci doar impreuna cu El, suntem cineva, plin(i) de fericire.
Asadar fericirea este acel El care ne are intr-insul si pe noi, pentru a-l in-noii si pe oricare altul.

Fericirea este in-noire vesnica personala prin El in noi al lui eu....ars de soare :)

5 ianuarie 2009
ora 00:33