duminică, 14 decembrie 2008

cugetări

Un gol imens... .08.10.2007 20:43
Motto:<<>>

Oftez prelung… ! O rază de lumină îmi scaldă ochii în zâmbetul suav al vântului, ce îmi sărută chipul, cu părul ce prea aspru si-nvolburat ca marea de suspine – îmi poartă firea.
Oftez adânc … si iar nu plâng. O lacrimă îmi bate prea năstrusnic la portile-mi de fală. Mi-e milă. O deschid si gustul ei provoacă hrană. O dulceată ca de rouă , în abisul constiintei, îmi zideste zid de tron, al sceptrului ce-mi va fi vrednic slujitor darului ce l-am primit spre judecată.
Eu-l mi-e răpus la zid de egoismul tău, dar nu uita: e zidul meu! Si iarăsi plâng căci am rămas… un gol imens… Mă-naltă doar acea iubire care… se făureste printre lacrimi dulci - soptite: Un gol imens ce te asteaptă… în lipsă-ti fără sens!

09:13 – 09:50 25.09.2007
Claudiu.


APOLOGIA LACRIMILOR 08.10.2007 20:34

Zâmbesc când plâng...căci poate voi plânge când voi zâmbi....atât de mult îmi îngheată ochii încât încep a se topi în lacrimi...ciudat...nu-s ude, ci dulci...nu pentru că sunt tot timpul alături de mine ci pentru că îsi fac datoria.
Un protest al lacrimilor ar face să dispară o bună parte a planetei....culmea...tocmai cea uscată... . Hhm ... cred că lacrima este cel mai bun prieten al omului...cea mai ciudată lacrimă este cea de iubire...existenta ei este dovada iubirii ... drept pentru care ea nu trebuia să existe....ca lacrimă....ci ca picăturile ce leagă verigile comuniunii...hhm..dar loc de poem...e pe coala de hartie...aici e doar ... IUBIRE
Si eu am lacrimi... sunt oare dovada iubirii? Dacă iubesc ele de ce mai există...sau iubirea nu este bună?
Ce mult as vrea să stiu glasul lacrimilor...ar fi atât de dulce...si cu sigurantă atunci le-as vorbi fără ajutorul propriilor lacrimi... si totusi... as rămâne fără lacrimi... cum as mai cunoaste că iubesc?
POTI fi singur când iubesti? Nu dacă ai lacrimi...trebuie doar să le auzi vocea: IUBIRE....IUBIRE...IUBIRE.....

20.09.2007 – 17:34 Claudiu


Siruri de mărgăritare08.10.2007 20:25

“de pe când plineam o fire seacă
si orbeam a ei mândrie cu durerea
îti simteam cum părul îmi adie chipul
iar un zâmbet îmi înmugurise trupul
rodul unei gingăsii precoce
îmi erau a tale clipe
iar sudoarea mă unea cu tine
în ardoarea ce-o jertfeam spre bine
Siruri de mărgăritare parcă nude
radiau un suflu de lumină lină
ce cu razele-i de lână-mi toarce
firul vietii spre un jilt cu pace
umbra ce mă tulburase o zărisem
dar iubirea mă pătrunse strasnic:
albia unui izvor de binecuvântări
ce-mi născuse lutu-n frământări
tot mâhnit si plin de praf
mă ridic si iarăsi tac
tot ai mei si cu tărie
mă sminteau si strigau mie
Siruri de mărgăritare, nude parcă
îmi plimbau de mână ochii
iar o rază îmi surâse-n moft
pentru timpul ce mă minte: copt!”


Cugetare I - Cercul de pământ20.09.2007 14:37

Zăresc o fiinţă ce se uită pe furiş la ochi-mi striviţi de genele-mi-ncordate şi fulgeru-mi luciferic îi străpunge şi alintă nemilos dorinţa...
Zâmbeşte viu, ... , respir adânc şi nici nu râd, dar nici nu plâng.
Aş vrea să o cunosc să o ating, dar mi-e frică de mine, ce necunoscut; şi tot ce-a fost prin milă a trecut...
Nu-i ştiu numele, nici trupul – chipul, din ţărână – dar toată fiinţa-mi ‘i simte sufletul gingaş şi suav precum un crin de nea; şi o petală din gându-mi de platină îmi scânteiază inima zburdalnică şi rătăcită.
...întrezăresc himeric viitoru-i mire, asemenea teluric, şi-mpart darurile înţelepciunii divine cuplului feciorelnic, umbrit de negura thanatosului.
O seamă de cuvinte-mi guvernează fapta, dar faptele-mi hrănesc îngândurate răsuflarea-mi plină de duh.
Când haosu-mi din faţă-mi izbeşte ochii de materie, şi chipu-mi-nsângerat culege roadele acestei lumi perfide, îngenunchez prea falnic ca să-mi pot cunoaşte urma, pe laurii adânci şi încă umezi ai neantului ce-mi este absolutul.
Şăgalnic m-amăgesc cu voi, zădarnic îmi contemplu o fecioară, căci nu e pentru mine, şi tot aşa ca ea...şi eu.. nu sunt al meu.... şi nici al tău.
Vă iubesc pe toţi, deşi iubirea sufletului i-un dar ce l-am primit pentru a-l da la rândul meu . Şi ce-mi rămâne (d)in seva-mi plăpândă se picură treptat, solemn, în candela-mi ce-mi este piedestal la ţărâna infinită al roşiaticului meu apus.
...flacăra-i, mândră-mi pecete, înduioşează vântul, poate timpul..., dar nu şi duhul, ce-şi va blestema asemănarea în judecata-i crudă.
Ne despărţim cu chin şi mângâiere, călăuzindu-şi fiecare aspru cu speranţe visul, atât de limpede şi unic, încât cugetarea-mi e fără ţel, încât timpul poate pleca, rămâne sau veni...căci, eu rămân în gândul meu... şi-al ei...şi-al tău... plimbându-ne angelic-infinitezimal cu lut pe cercul de pământ, ce mă-nfăşoară şi-mi e sfânt precum:
Cuvântul."
11.04.2005 – 17:07:27


Ascult Neterminata....20.09.2007 13:53

Ascult Neterminata....gândindu-mă la tine.... „şi ce-aş iubi...” :)
Aş iubi împreună la braţ, deşi gelos cu egoismul meu...aş iubi să-nebunesc de plăcere... spre bucuria durerii...canonizând-o fecioara piroanelor ruginite deja în mustul plăcerii firii, pledând cauza tânărului muribund sapienţial, cărunt de zile.

.......Ard de nerăbdare să gust acel tremurător fior al roşeţii chipului sublim de Om.
Degetele iţi măsoara nestingherit formele ce-ţi definesc inerenta izbucnire de pasiune vie. Suflarea îmi dictează murmurul trepidaţiilor inimii năştruşnice si incă nudă de curaj nebun, surprinzând frecvent acea încordare a muşchilor feţei care însoţesc gentil, asemenea unui amfitrion, scrâşnirea dinţilor în surdină.
Oftatul secţionat de plăcerea efemeră a unei încurajatoare priviri candide îmi electrizează întregul corp însuşi stingher în ale timidităţii dedesubturi.
Acele furnicături şi goluri prelungi ale mijlocului alimentează clocotul pasiunii....şi totuşi suntem doar noi...pe calea inefabilului destin, cu reminiscenţe pardisiace renăscuţi prin Har, ce supus iubirii absolute, murmura dorinţa noastră.


În depărtare...20.09.2007 13:42

În depărtarea ce se anunţa între noi visam cum muzele îmi transfigurează sufletul, prefăcându-se apoi în acele nimfe... ursitoare ce îmi aprobă molcom himera.
Speram să pot iubi iubirea cu care am fost clădit ca piedestal spre nemurire. ... Avea ochii mari, fără de culoare, licăreau şi cuprindeau în lăuntrul lor întreaga natură, un logos care mă întrista doar cu o singură clipire ascunsă pieziş ...în departare...
O tonalitate gravă îmi provoca aceaşi seriozitate prefăcută ...aidoma ei...şi totuşi..Dumnezeu există...şi Eu în EL. Clapele unui pian mă asmuţeau cu ardoarea ce-o purtam adânc în inimă...şoptind of-uri refulate în candoarea tremurândă a erosului.
Un zâmbet asista benevol privirea-mi ascuţită adânc în firea ei descreţându-şi fruntea mohorâtă a izbândei descifrării Chipului...în depărtare.


Tulbure...ca întristarea. 20.09.2007 13:39

"Mă tulbură tăcerea grea a morţii,
Căci chipu-mi lin atinge întristarea,
Iar ochii-nceţoşaţi cuprind mărirea
Eternului non-sens al minţii sorţii.
Gândul ce-mi destramă firul vieţii
Mă doboară de pe zidul cel pustiu
Şi mă-mpresoară laolaltă ca să fiu
Asemenea slăvitei raze-(ce stă)n faţa ceţii.
Paşii tulburi ce m-ascund în nevoinţă
Mă dezleagă de dorinţa pervertită
Convocând Sinod de sarazini cu mită
Pentru timpul ce-mi veni ca suferinţă.
Şoptesc agale vai-uri de plăcere
De ciudă, ca să mă supun durerii,
Deşi mă ştiu aluat crescut căderii
Şi rătăcit în crezul vindecării.
Tulburatu-mi-s-a(-n faţă) toată zarea
De o clipă de suspin – căruntă
Ce-mi atrage glasul său de nuntă
Spre povara tulbure ca ... încercarea."


Suspin/ Privire dulce20.09.2007 13:37

"Sudoarea cea tremurândă a iubirii
Îmi soarbe din dulcele pocal al vieţii
Neprihănirea cuvenită-n dar blândeţii
Chipului sublim de gingaş al privirii.
Oacheş, mă cuprinde geamătul plăcerii
Când aburul dorinţei chibzuieşte fericirea
Cea falnică şi închinată tronului tăcerii
C-un dor nestins ce-l are împlinirea.
Perfidul ochi al trupului cel pătimaş şi orb
Mocneşte rânced incisivul gând de nebunie
Al măririi dorului aievea ce ţi-l sorb
Pe derdeluşul poleit de lacrimi nude – mie.
Jurământul inimii plesneşte sângele în vene,
Iar simţurile-mi mint pornirea-nviforată
C-un piept sfâşietor al glasului ce-mi geme
Suspinul meu cu-al cărei moft e-ncoronată."


Solia morţii20.09.2007 13:35

"Presăratu-mi-ai cărări de flori
În privirea cea de smirnă iară',
Cum aievea-i mângâiam din nori
Chipul ce-mi rodeşte spinii de ocară.
Tămâios, suspinul morţii mă-nfioară,
Dar agale mândrul vierme încolţeşte
Ramurile vieţii ce îmi sună ca-n vioară
Patima dulceagă ce în foc pieziş păleşte.
Încins cărbune, rânced, din infern,
Tăios mocneşti în ascultarea nopţii,
Călind invidios virtuţi ce gingaş cern
Solia germenului sfânt al sorţii!"

omul nu poate ramane in vid religios


abisul constiintei personale postuleaza relatia personala de cunoastere. aceasta capacitate de stocare si personalizare a luminii capata viata si sens prin persoana constienta, reprezentata de nume. numele este o taina, o quintesenta, legatura trupului cu sufletul, ramanand unitar indiferent de starea celor 2 componente dihotomice. Puterea numelui asupra cuvantului este surprinsa de pesonalizarea numelui, ce va purta persoana sa ca subiect, ce va transcende timpul prin pomenire.Momentele cu adevarat importante din viata unei persoane sunt momentele liturgico-nominale, avand toate ca pecete sfintirea timpului. Unirea numelui cu versnicia se face sesizata in timpul sfintit, in Duhul Sfant, prin pomenirea Fiului cel vesnic nascut din Tatal. BINECUVANTAREA TATALUI ESTE IUBIREA PERSONALA, caci indiferent de progresul si evolutia globala, nasterea unei persoane are ca rod iubirea filiala in mod personal. Aceasta este icoana Sf. Treimi ce garanteaza subzistenta firii omenesti. Iubirea unui tata fata de fiul sau nu poate fi conjugata cu haina vre-o unei ere sau nivel de evolutie a fiintelor. Aceasta iubire poate lua calea unei iubiri impersonale cand iese din matca timpului sfintit, ca unire a umanului cu divinului, actul propriuzis al unei relatii personale, Dumnezeu-Om. Numele renaste persoana, numele resfinteste timpul prin anamneza si re-cunoasterea luminii. El este cel ce reface legatura ontologica a relatiei personale doar in sfintenie. Ruperea numelui de timp, deci de pomenirea sa in timp, si mai cu sema de timpul sfintit denatureaza sensul persoanei in iconomia mantuirii. Timpul sfintit transcende spatializarea si temporalizarea, mentinandu-i doar coordonata urcusului personal, timpul sfintit devenind vesnicie. Sfintenia copleste timpul prin slava. Reactualizarea numelui si re-cunoasterea lui se realizeaza prin pomenire. Aceaasta este si ccea ce doreste talharul pe cruce: Pomeneste/ma in acel timp sfintit al imparatiei cerurilor, in vesnicie, in slava. Numele ma defineste ca persoana intro relatie personala si imi reflecta persoana in constiinta celorlalti ca fiind ceea ce sunt, numele, unic, nedezlipit de trupul si sufletul personal. De aceea, pomenirea numelui meu este un act liturgic unic care prin invocarea Duhului sfinteste si unge numele drept coroana persoanei.Numele este camara inimiii in care pomenirea lui Dumnezeu are efectul unui raspuns al Sau, efectul unui dialog personal in care la randul meu numele imi este pomenit de Dumnezeu. Prin nume te re/cunosc pe tine cel nou-nascut prin har. Prin nume te port in constiinta inglobandu-ti persoana fara a o margini. Menirea numelui este data de insasi constructia cuvantului po-menire: po-menirea sa de Fiului in imparatia Tatalui care mai inainte de a ne naste ne-a cunoscut. Pacatul stramosesc a produs o alterare, un alter-ego, ce s-a rasfrant si asupra pecetii persoanei. Re-cunoasterea de dupa cadere se face prin acesta pomenire a numelui restaurat prin har de catre Fiului inaintea Tatalui pe jertfelnicul iubirii in Duhul consacrata in unirea celui botezat cu Dumnezeu prin tainele dumnezeiesti. Aripile numelui il conduc la asemanarea cu Fiul, prin pomenirea numelui persoanei ca fiu al Tatalui dupa har. Darul omului este de a fi persoana ce are un nume necesar pomenirii sale ca fiu dupa har. Fara aceasta nastere a numelui prin foc si apa nimeni nu va mosteni imparatia cerurilor. Relatia personala dumnezeu-om este garantata de nasterea persoanei din Duhul prin nume la Botez. In cazul degradarii ontologice numele isi reia identitatea , numirea de persoana prin resfintire si pomenire in rugaciune ca jertfa personala spre Tatal dupa icoana Fiului. Fericiti cei ce au nume din Duhul ca aceea se vor pomeni in imparatia cerurilor.


a cunoaste= a fi iubit 26.11 00:19

neavand iubirea Tatalui, nu poti cunoaste impartasirea ei de Fiul prin Duhul. Asadar ca unul nevrednic, primeste pe Fiul prin DUhul pentrua fi iubit de Tatal. Deci daca nu esti iubit fiindca nu mai esti re/cunoscut, reinoieste-te si cunoaste pe Fiul


In racoare.... 16.11 16:46

Numai experierea celor rostite dialogal pot zidi comuniunea si schimbul de lumina personala-dinamic-asumand totodata si epectaza trupului spre asemanarea chipului de lumina. Ce-si poate dori o raza de lumina mai mut decat alipirea de Soare in racoarea serii?




sterg vorbe-n care nu m cred,vorbe spuse prea usor 24.12.2007 17:39

....privirea imi inalta molcom gandurile in muntele de abur al nadejdii. zgomote regulate imi urzesc apofatic tremurul inimii calauzindu-mi impetuos deficitul de ocara. soarele imi orbeste corola lasand acele nestingherite nimfe ale preludiului numit pamant sa-mi adie chipul. ochii imi coboara egoist si nesatui privirea din cer, aducand aminte de oftatul muribund al unitatii. mi-e sete de picatura de sange al epitafului ateu de rau. dulce fu privirea zambetului tau si plina de seva nepatatei minti ce imi daduse harul acei talanti de judecata care ma imbatau himeric prin pogoramant spre tronul de smoala. duhurile rele incep a se cutreiera sovaielnic de teama somajului, fiind repartizati pe nedrept in raiul iadului. Cel ce S-a pogorat la firea demnitatii liberului albitru claustrofoba de insasi zidirea plamadita din lut sa zideasca astfel cugetul nostru, incat daramarea acelui turn sa raspandeasca pretutindeni in limbi de foc darurile si harismele cultivate de noi in tot neamul si pamantul spre slava tuturor in stravezia inchipuire ca in oglinda a Celui ce s-a pogorat in ieslea cea saraca pt a ne imbraca in haina cea desavarsita a luminii neinserate proprie Harului nascut in noi prin sf. Botez ->celor ce nadajduiesc ca mintea poate transfigura prin inima firea tuturor in lumina. 24.12.2007 17:34:31


Şi chiar de aş fi cel mai înţelep dintre oamenii acestor timpuri cu greu aş reuşi să înţeleg minunea ce-mi poartă paşii lacomi ai Eu-lui spre Tine, neştiind decât de mine. Mâinile îmi apasă cugetător creştetul capului măsurându-mi rodul privirii într-un sărut himeric asemenea tainei ce te înfăşoară gingaş aidoma unei fecioare umbrită de puterea iubirii luminii firii, lumină ce mă orbeşte zilnic cu puritatea simplităţii chipului de lut ars de razele lumii acesteia – amorţite parcă de egoism, sursa dezbinării firii.Cuvintele îmi nasc nestingherite gânduri muribunde ce aşteaptă un ton al schimbării minţii, mă ceartă necontenit pentru fiecare clipă în care ele nu-ţi sunt dăruite ca dar şi rod al cunoaşterii luminii tale, din care mă hrănesc precum săracul Lazăr – oarecând, şi din a cărei pornire întrebările-mi sunt biciuite şi alungate de la masa bunătăţilor tale personale. Aş vrea ca hrană lumina firii şi cea a Luminii lumii prin tine, dar nu mai am răbdare, sunt tare nesătul de lumină, de raţiunea ta, de modul tău de a fi.Ochii-mi sunt plini de roua lipsei mâinii tale alături de a mea, de privirile noastre încrucişându-se şi împiedicându-se rând pe rând de propria umbră a gândurilor ce-şi roşesc feciorelnic chipul de lumină.Aş pofti să te îmbrăţişez şi să nu-ţi dau drumul până ce nu-ţi sărut ochişorii asemenea unei icoane a sufletului trupesc ce-mi arată prin chip Soarele cel veşnic....tare aş vrea să fiu lângă tine...Şi chiar de aş fi cel mai înţelep.....


Lumină sunt în lumină 19.11.2007 22:05

Lumină sunt în lumină şi după chipul luminii sunt ca lumină conştientă îmbibată materialnic în străvezia neinserare a luminii necreate. Lumină îmi sunt spre luminarea mărginirii apodictice liberă să lovească pe Dumnezeu în iubire cu fulgerul întunericului. Lumină din lumină sunt chemat să fiu prin iubire conştientă. Sunt o lumină ce are puterea de a nu exista prin voinţa libertăţii egocentrice şi de Dumnezeu înlocuitoare, batjocorind necesitatea iubirii în lumină. Tu îmi esti lumină asemenea luminii mele, luminându-mi lumina mărginită ce cunoscându-ne, recapitulează ontologic fiinţa în lumina noastră hrănită prin cunoaşterea chipului luminii neizvorâte, dar antinomic fiind izvor de nemărginire al luminii mărginite existenţial în întuneric şi nu în lumină. Lumina în lumină se prelungeşte iubind şi cunoscând prin cunoaşterea altei lumini , neavând personal cunoaşterea fiintial, ci prin iubirea interpersonală de la un alt eu-cugetător sau prin izvorul tri-inter-personal, ce iubind intrapersonal Lumina lumii noastre, ni se comunică nouă prin lumina Aceluia ca mijloc de cunoaştere. Întunericul nu este lumină, dar lumină poate fi în întuneric ca rod tainic al iubirii prelungind razele luminii în întuneric, luminând luminile dispersate ca raze difuze, despărţite de raza Soarelui datorită posibilităţii lor de a exista şi separat de Soare prin voinţa liberă cugetătoare şi conştientă de separarea ei. Dar luminile lumii nu sunt izvor nesecat şi nu pot străpunge întunericul depăşindu-l, căci nu mai există altceva decât întuneric şi nu un alt soare , ci cel Unic. De aceea luminile noastre pot exista în întunericul mărginit de lumină, fiind lumină conştientă de sine, dar doar luminând prin lumină, şi conştient de potenţa actualizată, doar primind darul de a lumina prin lumina veşnică nemărginită sau devenind asemenea, întrucât suntem conştienţi luminând. Cunoscând dar k suntem lumină, prin cunoaşterea luminii firii interpersonal putem lumina întunericul conştient şi suntem în lumina nemărginită voit , deci tot conştient fiind lumină şi lucrarea noastră este luminarea întunericului dar prin sursă veşnică întrucât noi luminăm parţial după chip. Cunoaşteţi dar lumina din voi ca fire a mea şi luminaţi veşnic întunericul împărtăşindu-vă de Lumina Lumii.


Şiruri de mărgăritare 12.11.2007 00:32

“De pe când plineam o fire seacă
Şi orbeam a ei mândrie cu durerea
Îţi simţeam cum părul îmi adie chipul
Iar un zâmbet îmi înmugurise trupul
Rodul unei gingăşii precoce
Îmi erau a tale clipe
Iar sudoarea mă unea cu tine
În ardoarea ce-o jertfeam spre bine
Şiruri de mărgăritare parcă nude
Radiau un suflu de lumină lină
Ce cu razele-i de lână-mi toarce
Firul vieţii spre un jilţ cu pace
Umbra ce mă tulburase o zărisem,
Dar iubirea mă pătrunse straşnic.
Albia unui izvor de binecuvântări
Ce-mi născuse lutu-n frământări
Tot mâhnit şi plin de praf
Mă ridic şi iarăşi tac
Tot al meu şi cu tărie
Mă sminteam şi strigam mie
Şiruri de mărgăritare, nude parcă
Îmi plimbau de mână ochii
Iar o rază îmi surâse-n moft
Pentru timpul ce mă minte: copt!”
00:28 12.11.2007 Claudiu.