crucea epectazei este corola chipul de Sfant

Chipul fetzei imi arata starea. Imi strivesc corola fetei. nelinistea si regretul imi provoaca alterarea chipului. Aceasta denaturare imi afecteaza fizionomia dihotomica. Imi ascund chipul cand gresesc, oarecand po-menindu-mi stramosuL, imi strivesc chipul okilor in causul palmelor, dreapta imi sustine fruntea plecata in ascunzisul luciferic.Barbia-mi este doar umbra mainii care imi astupa gura clevetotoare. Chipul omului, sufera o revolutie a madularelor. Daca dreapta tatalui creaza pana acum via lumii, dreapta-mi nu poate decat ascunde rusinea chipului plecat in umbra genelor. Se desprinde de simplu rob al trupului, se revolta, asculta soapta duhului. Daca ar putea, fie si numai prin prin oftatul mainii prin par si acoperirea okilor, sa le redea lumina chipului prin tina of-ului. Mainile-mi coboara sacadat in dreptul buzelor, se impreuneaza pentru a capata puterea de ridicare in mijlocul fruntii. Genunchii mi se pleaca odata cu privirea. Gatul ma vinde pe argintii milei, si-mi slaveste chipul in razele blande ale Soarelui. Treimea mainilor imi rasfange prin bunavointa glasul Cuvantului de iertare. Cuvantul devine rugaminte, iar rostit cu personalitate devine rugaciune. Trupul sfideaza firea edenica, si desi-si ascunde chipul in lutul palmelor, smerit se pleaca spre iertare prin Cuvant.
Imi ascund cu mainile chipul de rusine, avand constiinta prezentei in Fata lui Dumnezeu, dar nu am taria credintei sfantului de a ma intoarce si a spune: intoarce Doamne Fata Ta de la pacatele mele, nu pot, nu vreau desi am pregustat ridicarea in comuniune, desi caderea-mi este egoista.
Mi-e rusine, dar in mod pacatos, caci nu ma ridic desi cad, nu gasesc de multe ori puterea sa-mi intorc chipul, sa mi-l luminez, sa re-devin lumina, dar constientizez ca nu pot fara a fi indreptat spre Dumnezeu, sa-I spun fie si acel simplu multumesc, al firescului de chip al Sau, de care Dumnezeu ne aduce aminte mereu prin glasul constiintei, prin pregustarea comuniunii, care-L face sa se odihneasca oarecand in hexaimeron, dar acum cu Asemanarea-i luminata-n Sfinti.
Prin Cuvantul de iertare, prin jertfa rostirii, capata puterea si demnitatea pe care a blamato Adam, isi ridica okii sper Cerul Imparatiei. Isi cere iertare, isi recunoaste greseala. Mitul vamesului este transfigurat. Caderea omului prin harul tainelor capata nadejdea iertarii, caderea omului devine altarul pe care prin nadejdea iubirii isi va inalta crucea. Firea umana participa extatic la actul jertfei prin rugaciune. Rugaciunea este pecetea omului. Este noua haina a omului, leacul indreptarii personale.
Omul devine cruce, prin coborarile lumesti si urcarile duhovnicesti, se face propria jertfa, aduce jertfa smereniei aduse harului lucrator din turpul avid de slava, de rost, se sens.
PERSOANA naste taina. Persoana nu tainueste, ci impartaseste firea celorlalti. prin persoana se unesc firile, care isi pastreaza identitatea. Vesnicia nu apartine timpului creat. Il transcende inca si prin rost. Totusi infiaza timpul. Vesnicul subzista in timp. Cel ce este ne da noua rost, celor ce suntem persoane.
Rostul stihiilor devine invaluit de lumina, iar denaturarea lor le umbreste chipul, care inca mai ramane diluat in seva creatiei. Aceasta slaba luminare inca se mai zbate pt a razbi din intuneric, de a iesi la iveala.
Caderea ia semnul pocaintei, iar ridicarea prin semnul rugaciunii vindeca rana sarpelui pentru ca buna-vointa si constiinta raman.
Insasi emotia lucrarii binelui arata sensul nostru in lumina, regasirea noastra in lacrimi, in intretinerea caintei, combustibilul echilibrului.
"Viata duhovniceasca este o cadere si o ridicare permanenta"1, in care sondajul diavolului, falsfica abundenta ridicarii, nedreptate amendata de ceasul milei, ce binecuvinteaza sfintii. starea de pocainta, setea de pocainta devine natura, jertfa devine persoana, jertfa se invesniceste, datorita caderii iminente a potentei.
Sfantul previne pacatul, prin cainta neintrerupta, in care exista doar rugaciunea sfintilor, si nu repausul lor. Sfantul se odihneste prin rugaciune, dar nu una a caderii ca act, dar ca pregustare. Iata caderea este transfigurata in urcus duhovnicesc prin rugaciune, rugaciunea devine ascultare. Ascultarea este rupta din Rai, este pocainta sfintilor, prin primirea de la Duhul darul smereniei, caci "aceasta nici macar o data nu pretinde ca a pus inceput bun"2 Smerenia, nu esdte nicodata simpla umana, ci este imreunata cu harul, nu poti persista in smerenie fara har, iar aceasta persistaenta in har este pecetea sfintilor.
deci Prin crucea epectazei, prin cadere si ridicarea in chipul rugaciunii trupului, a unirii duhului cu harul smereniei, pacatosul este luminat ca potent sfant, devine lumina pentru intuneric. Si dupa incetarea intunericului trupului, devine una cu Lumina, spre luminarea tuturor, ca raza a Luminii. Intreaga natura participa la rugaciune dupa chipul stapanului inca de la binecuvantarea edenica, si este transfigurata haric-extatic in lumina, ca finalitate a reinoirii apocaliptice.

Toate isi au rostul lor, iar denaturarea lor in timp, ca denaturare a timpului, ca profanare, compromite efectul lor aprioric. Prin sfintire, si mai cu seama re-sfintire, rostul lucrurilor isi intra in firesc, sunt patrunse de lumina, dar firescul lor nu mai este cel dinainte ,ci este unit sublim cu energiile necreate. Rostul lucrurilor prin sfintire devine lumina.
O fapta, un act facut intr-un timp denaturat, nelalocul lor denatureaza firea acelui lucru; timpul participa la creatie ca insasi creatie, dar nu cu finalitate ontologica, ci transfigurat in comuniunea vesnica a iubirii, impregnat in firescul persoanei. Daca acum omul, persoana, este supusa timpului, aceasta, prin sfintire, se va transfigura odata cu persoana, cu creatia, in Bisrerica vesnica, timpul se imbisericeste, prin rosul sau luminos al vietii Fiului in DUHUL.

1- IPS Antonile Plamadeala
2-Arhim. Cleopa Ilie

Timpul sfintit este asemanarea Vietii.

Chipul persoanei nu poate fi dezlipit de timp.
Timpul nu dispare dupa moarte, caci ar disparea si chipul celui drag.
Daca acum, fara timp, nu putem rememora chipul persoanei, cu atat mai mult dp moarte.
Timpul nici nu se dilata, nici nu se comprima, ci se presonalizeaza, se unduieste dp "forma" chipului persoanei dragi re-memorate. Este o taina in care cel re-memorat este vazut altfel, ii este conferita valoarea sa personala in timp, nu mai este persoana neinsemnata din timpul trecut=profanat-nesfintit, devine mai luminos, mai actual si mai cu rost in amintirea celui drag.
Timpul participa la taina persoanei fata de care exista o relatie personala, fata de cei dragi, dar si fata de cei urati. Timpul personalizat, schimba persoana, dar si persoana schimba timpul. Totul este o lucrare, aceasta este taina. Taina lucrarii harului in timp prin persoana asupra creatiei.
Persoana umana devine manusa Tatalui, care "pana acum lucreaza", dar nu o persoana oricare, ci firea noastra umana, in persoana Fiului, in care noi toti ne regasim, nu utopic ci ca existente personale concrete.
In viata vesnica, vedem fata catre fata si cunoastem direct, nu in parte, ca prin ghicitura. Timpul se impropriaza, se ataseaza entitatii care-l transfigureaza si devine Una, alaturi de multe altele, se imbisericeste in Duhul prin Fiul ... sa fie Una.
Ratiunea unui lucru primeste impreuna cu rostul sau si trairea, induhovnicirea. Timpul se induhovniceste, se sfinteste. Devine taina, nu interval, se personalizeaza, se muleaza personal in har.
Persoana este taina. Nu o poti defini fara existanta alteia, fara o raportare la alta persoana , ca subiect. Definirea persoanei este in timp, prin traire, simtire, prin cele trupesti dar si cele duhovnicesti.
Induhovnicindu-se persoana , sfintindu-se, se sfinteste si timpul, devine haina omului.
Este imbracat cu ea, si ii acopera hainele de piele, cu mai mult rost, sens, cu lumina, atunci cand este timp sfintit.
Cand insa timpul e fara rost, altereaza persoana, caci poarta pecetea ei prin actul vointei, ii scade din lumina, ii umbreste chipul, ii ponoseste pana si hainele de piele, se denatureaza. Unirea umanului cu dumnezeiescul, persoana cu harul, se face in timp sfintit, timpul devine liturgic, isi schimba firea, nu se mai masoara in unitati, ci subzista in trairea persoanei, ia parte la actul persoanei, se personalizeaza.
Timpul personal poarta in el pecetea persoanei, prin rememorare, prin po-menire.
Menirea omului este de a personaliza in Duhul totul. Nu este o personalizare egoista, ci una sinergetica, hristificata, una a harului si a umanului. Prin po-menire, prin anamneza intrec teoria relativitatii, sunt si aici si acolo, oriunde in timpul sfintit, capatand sens de locas, de identitate personala ca numele, nu in mod egoist, ci in comuniune personala, prin po-menirea mea, persoana, a altei persoane, sau altor persoane.
Timpul sfintit inseamna comuniune, inseamna vesnicie. Timpul isi schimba firea prin dragoste. Dragostea este semnul persoanei. Iubirea este izvorul dragostei de la care se adapa orice persoana din care va tasni rauri de apa vie, aceasi apa peste care se purta Duhul. Aceasta apa va schimba acum toate, le va pnevmatiza, si va naste totul din Duh, va naste Una din Duh, Biserica.
Timpul cedeaza trecerea Duhului. :) Primeste pecetea Duhului, si Duhul se salasluieste in timp.
Nu ma mantui in timp, ci in Duhul. Nu sunt deplin fericit in timp, ci in duhul. :)
Timpul sfintit devine comuniune, dar in Duhul.
Timpul sfintit este adumbrirea Duhului, prezenta Fiului, ca act de Iubire a Tatalui.
Dumnezeu transcende timpul, nu se margineste la interval, dar in comuniune cu persoanele umane, re-in-noieste timpul, il sfinteste, si-l face propriu Duhului. Astefl Fiul se intrupeaza in timp, in Duhul.
Timpul sfintit este Viata Chipului in Duhul.

Dragostea buna-Vointei este asemanarea Iubirii.

Ma trezesc in fiecare dimineatza, imi clatesc chipul in apa, imi pun masca firii - pacatul, si ma uit in oglinda sufletului. Cate griji nu zaresc in launtrul sau, cate ganduri rasfirate, imprastiate pe genele inca nearanjate. Imi descretesc insa fruntea uitandu-ma in ochii din privire.
Golul inimii imi spune k nu-s doar ochii mei, ai sinelui - trupul, ci sunt poarta inimii, stindardul credintei.
Oftez, oftez adanc cu razele-mi spre pamant, doar pentru a capata puterea de a zambi. Puterea sta in taria vointei, in zelul lui Saul de care este temut pana si de Apostoli. Stiu insa ca sunt un fir de iarba. Ce putere pot sa am, (puterea nu este detinuta ci impartasita :}), daca vointa-mi se clatina si la cea mai mica adiere a umbrii celor ce cauta sa inghita prin rea-vointa inefabilul persoanei - asemanarea?
Ce putere poate sa aiba cel ce are vointa nestramutata, fie si rea-vointa, coaja putreda a fructului interzis din Eden? Fericit este cel ce primeste cearta, si nu oricare , ci de la prieten.
Si ce prieten poate fi mai mare decat Tatal, decat Fratele si fratii, ba chiar si fii, atunci cand ai sadit si fii in ogorul mantuirii.
Cei dintai frati sunt ingerii, care au primit aceasta putere de a ne fi frati, tocmai datorita buna-vointei Tatalui de a ne uni in comuniunea Duhului.
Cel mai mare frate este Fratele plin de iubire, care S-a jertfit pentru noi, care imi clateste chipul nu in fiecare dimineatza a soarelui, ci a sufletului, cand ochi-mi stralucesc de feciorie dihotomica.
Tatal este cel care ne iubeste prin fire, ca fii ai lui. Si oare nu si Tatal tot prin firea Fiului ne iubeste, caci firea noastra in El a fost mai inainte de a ne naste, in planul treimic, sfat de taina adus noua la cunostinta de fratii nostrii?
Ce putere pot avea daca insasi duhul celui ce ne-a fost ca tata, dupa firea pamantului, a pus nume celor ce-i primea in stapanire. Stapanirea arata puterea, putera asupra robilor.
Exista insa o Putere, pe langa puterile, care co-exista prin Vointa, caci se nasc doar cei noi, din vointa creator-iubitoare a Logosului, fratii nostrii.
Puterea aceasta este slava. Slava este rodul cules de plugul duhovnicesc, prin insasi indreptarea semintei inflorite spre Cel ce le-a sadit, spre Soare. Slava este din smerenie, si este primita prin jerta. Cu cat cresti mai mult in slava este putere.
Zestrea unei mirese este masurata in darul Tatalui, in educatia Duhului si Fecioria Fiului.
Cel ce este deci Dragoste, este si Putere, ca actualizare a vointei, ca rod al buna-vointei.
Urcam in slava prin jertfa vointei, imputernicindu-ne pe vointa Crucii, devenim jertfa-vointa. Dar jertfa crucificata, este hristificare, este Binele, devenim prin lucrarea noii vointe, a harului, caci asta e lucrarea firii plenare, devenim buna-vointa, Dragoste.
Dragostea nu cauta ale sale, dragostea este educatia Duhului, caci Dragostea "nu se poarta cu necuviinta", cei ce primesc pe Duhul sunt curatiti prin jertfa feciorelnica, "indelung rabda", fara interes ego-centric, caci "nu cauta ale sale".
Dragostea este Puterea vointei care a nascut-o, este Puterea Tatalui, a buna-vointei, caci "nu gandeste raul", este Puterea si buna-vointa fata de jertfa Fiului prin intrupare, a Adevarului, caci "se bucura de Adevar", Dragostea este Puterea Duhului din care ne-am re-nascut, nu ca existenta, ci in-noiti, este suprema Putere, caci este mai mare decat credinta si nadejdea.
Dragostea este puterea desavarsita nascuta din Iubire, spre a-i fi asemenea, dupa vointa, prin con-lucrare, nu mai sunt 2 vointe, este una conform cu lucrarea, vointa este re-nascuta din lucrare, se uneste in Duh cu Persoana-se personalizeaza, ce este acum in-noita de Hristos, "iata toate le fac noi", in con-lucrare, a harului si a creatiei, pamantul.
Toate cele existente sunt transfigurate, prin ascultare, in co-participare, prin presonalizare, capacitatea de a fi cu rost, plina de sens, de Lumina, a existentelor, dar cel mai desavarsit a celor ce participa insasi la aceasta lucrare de personalizare, prin raspunsul buna-vointei, Dragostea.

Dragostea buna-Vointei este asemanarea Iubirii.

... Cu buna-vointa imi sterg chipul proaspat imbaiat cu mandylonul credintei, si privesc fata catre fata Bunatatea-Vointei, spre ascultare jertfelnica.

...

dar in dar de ziua nasterii numelui spre existenta, care este semn al Puterii, si nu al stapanirii, ca semn de robire frateasca prin Hristos, si nu robire patimitoare a rea-vointei sau a vechiului nume supus lutului.
Astazi sunt nu altul, nou. Sunt fiu in-noit prin Har din Duh, caci bine-voiesc.
Suntem Dragoste.

Harul hristifica prin purtarea Crucii.

Lipsa persoanei imi naste intristarea, Sf Maxim spune k fiinta nu se naste, ci vine la existenta, si k doar persoanele se nasc.

Intristarea se substitue persoanelor cu care ar fi trebuit sa fiu in comuniune, si prin alteritate capata sens de existenta subiectiva, consumata ca obiect. devine de fapt o hrana a sufletului, dar o hrana fara continut ontologic, asemenea duplicitatii patimilor.

Astfel patima intra in constitutia atletica a sufletului, alterandu-l, dandu-i ca rost un gol, un gol spiritual ce provoaca in cele din urma setea care nu va fi potolita decat de Apa cea vie. El se substitue intristarii "ontologice" ca Persoana cea noua, care devine Subiectul vietii personale...

Se produce initial, in inima si sufletul celui indreptat, o infiere a acestei Persoane, care in realitate a dus la infierea noastra de catre un Tata suprem, care ne iubeste in mod unic si interminabil, ne iubeste pana la iertare, infiinteaza iertarea ca stare superioara de iubire, ca dovada a reabilitarii noastre in ciuda neajunsurilor si a egoismului personal, Tata care ne primeste la El prin garantul nostru, Mijlocitorul, Fiul cel intrupat.

Patima deznadejdii, intristarea se hristifica, devine astfel Cruce, pecetea cea noua a lui Hristos. Acest nou semn ne va reinvia atat sub aspect trupesc prin transfigurrea eshatologica a inoirii, sub stindardul invierii, cat si sub aspect ontologico-pnevmatic, al reinoirii prin baia Botezului.

Prin har toate isi schinba ratiunea de a fi. pentru ca RATIUNEA ESTE FIUL, iar HARUL este al FIULUI, Cel care ne-a infiat, si care prin acest har ne-a dat o noua consubstantialitate, cea de nou fiu, a fiului lui Dumnezeu Tatal, skimband ratiunile de a fi a lucrurilor in ratiunea harului, in hristificare.

Prin har se poate explica de ce natura lucrurilor se schimba, caci sfintii merg pe deasupra apelor, vindeca boli incurabile, invie mortii, si toate cate sunt impreuna cu ale Duhului, cu care, impreuna putem striga indreptatiti acum Avva Parinte, intr-un singur glas, cel al Bisericii, in afara careia nu exista mantuire.