Chipul persoanei nu poate fi dezlipit de timp.
Timpul nu dispare dupa moarte, caci ar disparea si chipul celui drag.
Daca acum, fara timp, nu putem rememora chipul persoanei, cu atat mai mult dp moarte.
Timpul nici nu se dilata, nici nu se comprima, ci se presonalizeaza, se unduieste dp "forma" chipului persoanei dragi re-memorate. Este o taina in care cel re-memorat este vazut altfel, ii este conferita valoarea sa personala in timp, nu mai este persoana neinsemnata din timpul trecut=profanat-nesfintit, devine mai luminos, mai actual si mai cu rost in amintirea celui drag.
Timpul participa la taina persoanei fata de care exista o relatie personala, fata de cei dragi, dar si fata de cei urati. Timpul personalizat, schimba persoana, dar si persoana schimba timpul. Totul este o lucrare, aceasta este taina. Taina lucrarii harului in timp prin persoana asupra creatiei.
Persoana umana devine manusa Tatalui, care "pana acum lucreaza", dar nu o persoana oricare, ci firea noastra umana, in persoana Fiului, in care noi toti ne regasim, nu utopic ci ca existente personale concrete.
In viata vesnica, vedem fata catre fata si cunoastem direct, nu in parte, ca prin ghicitura. Timpul se impropriaza, se ataseaza entitatii care-l transfigureaza si devine Una, alaturi de multe altele, se imbisericeste in Duhul prin Fiul ... sa fie Una.
Ratiunea unui lucru primeste impreuna cu rostul sau si trairea, induhovnicirea. Timpul se induhovniceste, se sfinteste. Devine taina, nu interval, se personalizeaza, se muleaza personal in har.
Persoana este taina. Nu o poti defini fara existanta alteia, fara o raportare la alta persoana , ca subiect. Definirea persoanei este in timp, prin traire, simtire, prin cele trupesti dar si cele duhovnicesti.
Induhovnicindu-se persoana , sfintindu-se, se sfinteste si timpul, devine haina omului.
Este imbracat cu ea, si ii acopera hainele de piele, cu mai mult rost, sens, cu lumina, atunci cand este timp sfintit.
Cand insa timpul e fara rost, altereaza persoana, caci poarta pecetea ei prin actul vointei, ii scade din lumina, ii umbreste chipul, ii ponoseste pana si hainele de piele, se denatureaza. Unirea umanului cu dumnezeiescul, persoana cu harul, se face in timp sfintit, timpul devine liturgic, isi schimba firea, nu se mai masoara in unitati, ci subzista in trairea persoanei, ia parte la actul persoanei, se personalizeaza.
Timpul personal poarta in el pecetea persoanei, prin rememorare, prin po-menire.
Menirea omului este de a personaliza in Duhul totul. Nu este o personalizare egoista, ci una sinergetica, hristificata, una a harului si a umanului. Prin po-menire, prin anamneza intrec teoria relativitatii, sunt si aici si acolo, oriunde in timpul sfintit, capatand sens de locas, de identitate personala ca numele, nu in mod egoist, ci in comuniune personala, prin po-menirea mea, persoana, a altei persoane, sau altor persoane.
Timpul sfintit inseamna comuniune, inseamna vesnicie. Timpul isi schimba firea prin dragoste. Dragostea este semnul persoanei. Iubirea este izvorul dragostei de la care se adapa orice persoana din care va tasni rauri de apa vie, aceasi apa peste care se purta Duhul. Aceasta apa va schimba acum toate, le va pnevmatiza, si va naste totul din Duh, va naste Una din Duh, Biserica.
Timpul cedeaza trecerea Duhului. :) Primeste pecetea Duhului, si Duhul se salasluieste in timp.
Nu ma mantui in timp, ci in Duhul. Nu sunt deplin fericit in timp, ci in duhul. :)
Timpul sfintit devine comuniune, dar in Duhul.
Timpul sfintit este adumbrirea Duhului, prezenta Fiului, ca act de Iubire a Tatalui.
Dumnezeu transcende timpul, nu se margineste la interval, dar in comuniune cu persoanele umane, re-in-noieste timpul, il sfinteste, si-l face propriu Duhului. Astefl Fiul se intrupeaza in timp, in Duhul.
Timpul sfintit este Viata Chipului in Duhul.
Timpul nu dispare dupa moarte, caci ar disparea si chipul celui drag.
Daca acum, fara timp, nu putem rememora chipul persoanei, cu atat mai mult dp moarte.
Timpul nici nu se dilata, nici nu se comprima, ci se presonalizeaza, se unduieste dp "forma" chipului persoanei dragi re-memorate. Este o taina in care cel re-memorat este vazut altfel, ii este conferita valoarea sa personala in timp, nu mai este persoana neinsemnata din timpul trecut=profanat-nesfintit, devine mai luminos, mai actual si mai cu rost in amintirea celui drag.
Timpul participa la taina persoanei fata de care exista o relatie personala, fata de cei dragi, dar si fata de cei urati. Timpul personalizat, schimba persoana, dar si persoana schimba timpul. Totul este o lucrare, aceasta este taina. Taina lucrarii harului in timp prin persoana asupra creatiei.
Persoana umana devine manusa Tatalui, care "pana acum lucreaza", dar nu o persoana oricare, ci firea noastra umana, in persoana Fiului, in care noi toti ne regasim, nu utopic ci ca existente personale concrete.
In viata vesnica, vedem fata catre fata si cunoastem direct, nu in parte, ca prin ghicitura. Timpul se impropriaza, se ataseaza entitatii care-l transfigureaza si devine Una, alaturi de multe altele, se imbisericeste in Duhul prin Fiul ... sa fie Una.
Ratiunea unui lucru primeste impreuna cu rostul sau si trairea, induhovnicirea. Timpul se induhovniceste, se sfinteste. Devine taina, nu interval, se personalizeaza, se muleaza personal in har.
Persoana este taina. Nu o poti defini fara existanta alteia, fara o raportare la alta persoana , ca subiect. Definirea persoanei este in timp, prin traire, simtire, prin cele trupesti dar si cele duhovnicesti.
Induhovnicindu-se persoana , sfintindu-se, se sfinteste si timpul, devine haina omului.
Este imbracat cu ea, si ii acopera hainele de piele, cu mai mult rost, sens, cu lumina, atunci cand este timp sfintit.
Cand insa timpul e fara rost, altereaza persoana, caci poarta pecetea ei prin actul vointei, ii scade din lumina, ii umbreste chipul, ii ponoseste pana si hainele de piele, se denatureaza. Unirea umanului cu dumnezeiescul, persoana cu harul, se face in timp sfintit, timpul devine liturgic, isi schimba firea, nu se mai masoara in unitati, ci subzista in trairea persoanei, ia parte la actul persoanei, se personalizeaza.
Timpul personal poarta in el pecetea persoanei, prin rememorare, prin po-menire.
Menirea omului este de a personaliza in Duhul totul. Nu este o personalizare egoista, ci una sinergetica, hristificata, una a harului si a umanului. Prin po-menire, prin anamneza intrec teoria relativitatii, sunt si aici si acolo, oriunde in timpul sfintit, capatand sens de locas, de identitate personala ca numele, nu in mod egoist, ci in comuniune personala, prin po-menirea mea, persoana, a altei persoane, sau altor persoane.
Timpul sfintit inseamna comuniune, inseamna vesnicie. Timpul isi schimba firea prin dragoste. Dragostea este semnul persoanei. Iubirea este izvorul dragostei de la care se adapa orice persoana din care va tasni rauri de apa vie, aceasi apa peste care se purta Duhul. Aceasta apa va schimba acum toate, le va pnevmatiza, si va naste totul din Duh, va naste Una din Duh, Biserica.
Timpul cedeaza trecerea Duhului. :) Primeste pecetea Duhului, si Duhul se salasluieste in timp.
Nu ma mantui in timp, ci in Duhul. Nu sunt deplin fericit in timp, ci in duhul. :)
Timpul sfintit devine comuniune, dar in Duhul.
Timpul sfintit este adumbrirea Duhului, prezenta Fiului, ca act de Iubire a Tatalui.
Dumnezeu transcende timpul, nu se margineste la interval, dar in comuniune cu persoanele umane, re-in-noieste timpul, il sfinteste, si-l face propriu Duhului. Astefl Fiul se intrupeaza in timp, in Duhul.
Timpul sfintit este Viata Chipului in Duhul.
