Numele este corola de har a persoanei 26.11 01:09
abisul constiintei personale postuleaza relatia personala de cunoastere. aceasta capacitate de stocare si personalizare a luminii capata viata si sens prin persoana constienta, reprezentata de nume. numele este o taina, o quintesenta, legatura trupului cu sufletul, ramanand unitar indiferent de starea celor 2 componente dihotomice. Puterea numelui asupra cuvantului este surprinsa de pesonalizarea numelui, ce va purta persoana sa ca subiect, ce va transcende timpul prin pomenire.Momentele cu adevarat importante din viata unei persoane sunt momentele liturgico-nominale, avand toate ca pecete sfintirea timpului. Unirea numelui cu versnicia se face sesizata in timpul sfintit, in Duhul Sfant, prin pomenirea Fiului cel vesnic nascut din Tatal. BINECUVANTAREA TATALUI ESTE IUBIREA PERSONALA, caci indiferent de progresul si evolutia globala, nasterea unei persoane are ca rod iubirea filiala in mod personal. Aceasta este icoana Sf. Treimi ce garanteaza subzistenta firii omenesti. Iubirea unui tata fata de fiul sau nu poate fi conjugata cu haina vre-o unei ere sau nivel de evolutie a fiintelor. Aceasta iubire poate lua calea unei iubiri impersonale cand iese din matca timpului sfintit, ca unire a umanului cu divinului, actul propriuzis al unei relatii personale, Dumnezeu-Om. Numele renaste persoana, numele resfinteste timpul prin anamneza si re-cunoasterea luminii. El este cel ce reface legatura ontologica a relatiei personale doar in sfintenie. Ruperea numelui de timp, deci de pomenirea sa in timp, si mai cu sema de timpul sfintit denatureaza sensul persoanei in iconomia mantuirii. Timpul sfintit transcende spatializarea si temporalizarea, mentinandu-i doar coordonata urcusului personal, timpul sfintit devenind vesnicie. Sfintenia copleste timpul prin slava. Reactualizarea numelui si re-cunoasterea lui se realizeaza prin pomenire. Aceaasta este si ccea ce doreste talharul pe cruce: Pomeneste/ma in acel timp sfintit al imparatiei cerurilor, in vesnicie, in slava. Numele ma defineste ca persoana intro relatie personala si imi reflecta persoana in constiinta celorlalti ca fiind ceea ce sunt, numele, unic, nedezlipit de trupul si sufletul personal. De aceea, pomenirea numelui meu este un act liturgic unic care prin invocarea Duhului sfinteste si unge numele drept coroana persoanei.Numele este camara inimiii in care pomenirea lui Dumnezeu are efectul unui raspuns al Sau, efectul unui dialog personal in care la randul meu numele imi este pomenit de Dumnezeu. Prin nume te re/cunosc pe tine cel nou-nascut prin har. Prin nume te port in constiinta inglobandu-ti persoana fara a o margini. Menirea numelui este data de insasi constructia cuvantului po-menire: po-menirea sa de Fiului in imparatia Tatalui care mai inainte de a ne naste ne-a cunoscut. Pacatul stramosesc a produs o alterare, un alter-ego, ce s-a rasfrant si asupra pecetii persoanei. Re-cunoasterea de dupa cadere se face prin acesta pomenire a numelui restaurat prin har de catre Fiului inaintea Tatalui pe jertfelnicul iubirii in Duhul consacrata in unirea celui botezat cu Dumnezeu prin tainele dumnezeiesti. Aripile numelui il conduc la asemanarea cu Fiul, prin pomenirea numelui persoanei ca fiu al Tatalui dupa har. Darul omului este de a fi persoana ce are un nume necesar pomenirii sale ca fiu dupa har. Fara aceasta nastere a numelui prin foc si apa nimeni nu va mosteni imparatia cerurilor. Relatia personala dumnezeu-om este garantata de nasterea persoanei din Duhul prin nume la Botez. In cazul degradarii ontologice numele isi reia identitatea , numirea de persoana prin resfintire si pomenire in rugaciune ca jertfa personala spre Tatal dupa icoana Fiului. Fericiti cei ce au nume din Duhul ca aceea se vor pomeni in imparatia cerurilor.
a cunoaste= a fi iubit 26.11 00:19
neavand iubirea Tatalui, nu poti cunoaste impartasirea ei de Fiul prin Duhul. Asadar ca unul nevrednic, primeste pe Fiul prin DUhul pentrua fi iubit de Tatal. Deci daca nu esti iubit fiindca nu mai esti re/cunoscut, reinoieste-te si cunoaste pe Fiul
In racoare.... 16.11 16:46
Numai experierea celor rostite dialogal pot zidi comuniunea si schimbul de lumina personala-dinamic-asumand totodata si epectaza trupului spre asemanarea chipului de lumina. Ce-si poate dori o raza de lumina mai mut decat alipirea de Soare in racoarea serii?
sterg vorbe-n care nu m cred,vorbe spuse prea usor 24.12.2007 17:39
....privirea imi inalta molcom gandurile in muntele de abur al nadejdii. zgomote regulate imi urzesc apofatic tremurul inimii calauzindu-mi impetuos deficitul de ocara. soarele imi orbeste corola lasand acele nestingherite nimfe ale preludiului numit pamant sa-mi adie chipul. ochii imi coboara egoist si nesatui privirea din cer, aducand aminte de oftatul muribund al unitatii. mi-e sete de picatura de sange al epitafului ateu de rau. dulce fu privirea zambetului tau si plina de seva nepatatei minti ce imi daduse harul acei talanti de judecata care ma imbatau himeric prin pogoramant spre tronul de smoala. duhurile rele incep a se cutreiera sovaielnic de teama somajului, fiind repartizati pe nedrept in raiul iadului. Cel ce S-a pogorat la firea demnitatii liberului albitru claustrofoba de insasi zidirea plamadita din lut sa zideasca astfel cugetul nostru, incat daramarea acelui turn sa raspandeasca pretutindeni in limbi de foc darurile si harismele cultivate de noi in tot neamul si pamantul spre slava tuturor in stravezia inchipuire ca in oglinda a Celui ce s-a pogorat in ieslea cea saraca pt a ne imbraca in haina cea desavarsita a luminii neinserate proprie Harului nascut in noi prin sf. Botez ->celor ce nadajduiesc ca mintea poate transfigura prin inima firea tuturor in lumina. 24.12.2007 17:34:31
Şi chiar de aş fi cel mai înţelep dintre oamenii acestor timpuri cu greu aş reuşi să înţeleg minunea ce-mi poartă paşii lacomi ai Eu-lui spre Tine, neştiind decât de mine. Mâinile îmi apasă cugetător creştetul capului măsurându-mi rodul privirii într-un sărut himeric asemenea tainei ce te înfăşoară gingaş aidoma unei fecioare umbrită de puterea iubirii luminii firii, lumină ce mă orbeşte zilnic cu puritatea simplităţii chipului de lut ars de razele lumii acesteia – amorţite parcă de egoism, sursa dezbinării firii.Cuvintele îmi nasc nestingherite gânduri muribunde ce aşteaptă un ton al schimbării minţii, mă ceartă necontenit pentru fiecare clipă în care ele nu-ţi sunt dăruite ca dar şi rod al cunoaşterii luminii tale, din care mă hrănesc precum săracul Lazăr – oarecând, şi din a cărei pornire întrebările-mi sunt biciuite şi alungate de la masa bunătăţilor tale personale. Aş vrea ca hrană lumina firii şi cea a Luminii lumii prin tine, dar nu mai am răbdare, sunt tare nesătul de lumină, de raţiunea ta, de modul tău de a fi.Ochii-mi sunt plini de roua lipsei mâinii tale alături de a mea, de privirile noastre încrucişându-se şi împiedicându-se rând pe rând de propria umbră a gândurilor ce-şi roşesc feciorelnic chipul de lumină.Aş pofti să te îmbrăţişez şi să nu-ţi dau drumul până ce nu-ţi sărut ochişorii asemenea unei icoane a sufletului trupesc ce-mi arată prin chip Soarele cel veşnic....tare aş vrea să fiu lângă tine...Şi chiar de aş fi cel mai înţelep.....
Lumină sunt în lumină şi după chipul luminii sunt ca lumină conştientă îmbibată materialnic în străvezia neinserare a luminii necreate. Lumină îmi sunt spre luminarea mărginirii apodictice liberă să lovească pe Dumnezeu în iubire cu fulgerul întunericului. Lumină din lumină sunt chemat să fiu prin iubire conştientă. Sunt o lumină ce are puterea de a nu exista prin voinţa libertăţii egocentrice şi de Dumnezeu înlocuitoare, batjocorind necesitatea iubirii în lumină. Tu îmi esti lumină asemenea luminii mele, luminându-mi lumina mărginită ce cunoscându-ne, recapitulează ontologic fiinţa în lumina noastră hrănită prin cunoaşterea chipului luminii neizvorâte, dar antinomic fiind izvor de nemărginire al luminii mărginite existenţial în întuneric şi nu în lumină. Lumina în lumină se prelungeşte iubind şi cunoscând prin cunoaşterea altei lumini , neavând personal cunoaşterea fiintial, ci prin iubirea interpersonală de la un alt eu-cugetător sau prin izvorul tri-inter-personal, ce iubind intrapersonal Lumina lumii noastre, ni se comunică nouă prin lumina Aceluia ca mijloc de cunoaştere. Întunericul nu este lumină, dar lumină poate fi în întuneric ca rod tainic al iubirii prelungind razele luminii în întuneric, luminând luminile dispersate ca raze difuze, despărţite de raza Soarelui datorită posibilităţii lor de a exista şi separat de Soare prin voinţa liberă cugetătoare şi conştientă de separarea ei. Dar luminile lumii nu sunt izvor nesecat şi nu pot străpunge întunericul depăşindu-l, căci nu mai există altceva decât întuneric şi nu un alt soare , ci cel Unic. De aceea luminile noastre pot exista în întunericul mărginit de lumină, fiind lumină conştientă de sine, dar doar luminând prin lumină, şi conştient de potenţa actualizată, doar primind darul de a lumina prin lumina veşnică nemărginită sau devenind asemenea, întrucât suntem conştienţi luminând. Cunoscând dar k suntem lumină, prin cunoaşterea luminii firii interpersonal putem lumina întunericul conştient şi suntem în lumina nemărginită voit , deci tot conştient fiind lumină şi lucrarea noastră este luminarea întunericului dar prin sursă veşnică întrucât noi luminăm parţial după chip. Cunoaşteţi dar lumina din voi ca fire a mea şi luminaţi veşnic întunericul împărtăşindu-vă de Lumina Lumii.
Şiruri de mărgăritare 12.11.2007 00:32
“De pe când plineam o fire seacă
Şi orbeam a ei mândrie cu durerea
Îţi simţeam cum părul îmi adie chipul
Iar un zâmbet îmi înmugurise trupul
Rodul unei gingăşii precoce
Îmi erau a tale clipe
Iar sudoarea mă unea cu tine
În ardoarea ce-o jertfeam spre bine
Şiruri de mărgăritare parcă nude
Radiau un suflu de lumină lină
Ce cu razele-i de lână-mi toarce
Firul vieţii spre un jilţ cu pace
Umbra ce mă tulburase o zărisem,
Dar iubirea mă pătrunse straşnic.
Albia unui izvor de binecuvântări
Ce-mi născuse lutu-n frământări
Tot mâhnit şi plin de praf
Mă ridic şi iarăşi tac
Tot al meu şi cu tărie
Mă sminteam şi strigam mie
Şiruri de mărgăritare, nude parcă
Îmi plimbau de mână ochii
Iar o rază îmi surâse-n moft
Pentru timpul ce mă minte: copt!”
00:28 12.11.2007 Claudiu.
Sarbatori fericite ! Astept bloguri la fel de pline de spiritualitate, dar mai optimiste
RăspundețiȘtergere