Cu gândul îngropat în taina lutului cu chip...

Declaratie de Iubire!

2011-12-15T18:57:00.000+02:00

Mintea mea coboara in inima ta si acolo ne impartasim de Hristos!
Inima mea arde in tine, revazandu-mi cu mintea inima mea acum altoita in inima ta!
Porunca inimi mele este sa te iubesc si prin tine sa iubesc toate, toate sa le vad, simt, traiesc, respir, vad, gust, prin simturi...toate bune foarte sa le cunosc...si fara tine nu am...alta lege nu am..nu pot minti, caci prin tine il cunosc pe Dumnezeu, prin tine prin bogatia bunatatilor tale de lumina, ratiuni, sensuri, izvorate din Lumina Lumiii pana si EU - egoismul, nu numai Sinele, raman in adevarul nostru: IUBIREA
4. Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este şi întru el adevărul nu se află.

Cum pot vedea viata fara tine, cum ai putea sa ma intristezi...cum as putea sa te urasc iubirea mea, cum as putea cand sufletul meu se hraneste din tine pregustand pe Hristos, cum nu as putea razbi in lume....cand tu imi incalzesti cu inima ta mintea mea cea racita de idei, de concepte, de griji...de cum va fi..daca va fi....si...incalzindu-mi mintea...lumina incepe sa rasara in mine, bucuria si pacea lui Hristos sunt insamantate in tine si de tine in mine Mireasa mea, si porunca mea este lumina pentru mine: IUBIREA!
10.Cine zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum.
8.Iarăşi, vă scriu poruncă nouă, ceea ce adevărat întru El şi întru voi, pentru că întunericul se duce şi lumina cea adevărată începe să răsară.

ANESTI- A INVIAT SUFLETUL MEU - prin tine ma apropii de Hristos, prin tine marturisesc si aleg duhovnic, prin tine gasesc linistea si pacea in rugaciune...in rugaciunea personala....din moartea certarii cu Dumnezeu, Maicuta, Sfintii si Ingerii pentru nesatisfacerea poftelor mele patimase tu mi-ai picurat in inima lumina iubirii tale, tu ma cureti de egoismul meu...prin tine incep sa il simt, sa il cunosc pe Dumnezeu, si nu il mai stiu si nu il mai vreau doar pentru mine, egoist, ci prin tine, in tine, cu tine, imi umplu inima de pace si bucurie, daruri ale invierii lui Hristos, acestea ca pregustare a invierii mele in Lumina. NU POT fara tine caci tu ...o tu...ma legi de Dumnezeu..cu Dumnezeu, in Dumnezeu, respirand: IUBIRE!
14. Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte.

Si toate le vad noi, toate le vad bune foarte...hranindu-ma din darul lui Dumnezeu, Iubirea mea...Tresarit-am la bocetul sufletului tau...si m-am ingropat in adancul lacrimilor tale...si sufletul mi-am pus....ideea de Dumnezeu, conceptele de Iubire, de Dumnezeu, le-am parasit...le-am lepadat de-a dreapta ta, pe patul Iubirii, Crucea jertfei, si sufletul mi-am pus pentru sora mea...si incercat am fost de catre ingeri...ai cui au fost, de cine au fost randuiti sa vina..nu stiu...stiu doar ca la slujire am renuntat, intelegand astfel ispititorii ca ravna mea nu este la slava ci...la tine...Iubirea mea...setea de tine in Iubire! Pus-am sufletul meu, lasand fecioria trupului pentru fecioria inimii, am cunoscut astfel iubirea vie a persoanei , prin si cu care acum adancesc in iubirea Persoanelor, doar asa am depasit bariera conceptelor, a ideilor, asa am fost incercat sa vad ca mantuirea este mai importanta decat slujirea preoteasca, sufletul tau este mai pretios decat orice slujire a mea ce imi poate duce insasi sufletul meu in gheena slavei desarte ...si rugatu-m-am la concepte si idei....plangand sa nu le parasesc...caci s-ar fi suparat dumnezeul ideilor si prejudecatilor daca sufletul imi pun pentru tine si nu as sluji...cui?...cui?...fara tine...cui...daca tu ma inveti ce e iubirea, daca Dumnezeu vazutu-mi-a renuntarea...cum dar, nu am primit acum : IUBIREA??
16. În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi.
20. Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.

Cu tine in inima mea, Mireasa inimii mele, nu imi este frica de nimic, toate, dar prin toate si toti imi este transparent Dumnezeu. Primind bucuria si pacea ta in mintea mea din caldura inimii tale, coborandu-ma in mormantul egoismului murindu-i, razbesc toate, pregust acel: Indrazniti, caci Eu am biruit lumea!, si atunci hranindu-ma din jertfa lacrimilor invii din frica pace, din teama ridic din mormant bucuria, toate ale invieri prin darul lui Dumnezeu, Iubirea mea!
18. În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.
19. Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău.

Iubit-am idei si valuri in mintea mea, inegrit-am mintea si inima mea cu rational, inchinat-am sufletul meu ideilor, gandurilor primite din vazduhuri...si ..si tu aveai nevoie, iti era sete, foame de iubirea mea si...simteam cum iti infiripai firele radacinii tale in sufletul meu si...te-am vandut pentru 30 de credite...Iuda al sufletului am fost, si scris-ai Doamne cercetandu-mi sufletul in incercarea renuntarii la slava slujirii tale cu mintea, zugravit-ai in inima mea Evanghelia Ta, Pacea si Bucuria Iubirii, inmugurindu-mi inima in IUBIREA TA.
Parasitu-mi-am si lepadat-am iubirea mea, Mireasa mea, ingemanarea sufletului meu, umbra mi-am vandut pentru slava acestei lumi...desi tu mi-ai inviat inima, desi tu, frumoasa inimii mele m-ai unit cu Hristos, datorita tie m-am impartasit cu El...ucigator de suflete m-am facut...si...se lasa frigul...norii plini de plumb se lasau grei peste pleoape...parasit-am lumea ca Iuda si urlat-am precum Cain...m-am rugat si nu am gasit liniste cautand iar iubirea conceoptelor si ideilor in mintea orgolioasa...si atunci...atunci a venit Lumina, pogorandu-Se in mormantul inimii mele...fugit-am de la lume...de la rau...si...am alergat la tine...dansand cu ingerul, impacad in mintea mea pe Iacov si Inger, lupta cu idolii mintii am impodobito in dansul imnului iubirii...Ingenuncheat-am si Rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta Doamne, Jertfa de seara a sufletului mi-am pus! Convorbirea mintii cu Dumnezeu acum Iubire mi-am facut rugaciunea, inaltat-am glasul inimii mele ca tamaia si in racoarea serii m-am plimbat aievea cu Tine de mana, in jertfa iubirii Tale...si am cunoscut lumina ei prin Iubirea Ta...sufletul ei l-am rastignit, facandu-mi darurile mintii piroane si cuie infingandu-le pe toate in iubirea ta, floarea mea, IUBIRE
21. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.

Cunoscut-am deci prin tine pe Dumnezeu-Iubire-Viata, nu dumnezeu-idee-concept, si am alergat catre tine ingenunchind in patima lacrimilor, coborand in iadul deznadejzii, de unde Hristos m-a inviat daruindu-mi inapoi Iubirea, redandu-mi darul Sau, darul nuntii mintii mele cu Dumnezeu, l-am primit acum cu pace si bucurie inmugurit in dansul inimilor noastre, zburand in valsul sufletelor feciorelnice: in Mireasa mea sufletul mi-a inviat din deznadejde...si am alergat la pieptul tau...fiind iertat de rau...si m-ai primit certandu-ma...iubindu-ma mustrandu-ma...plangand si bucurandu-te caci pierdut am fost si acum m-am aflat inmugurind in tine...luminandu-ne cu Lumina lui Hristos
Aceasta este trairea noastra, a Mirelui si a Miresei, pe care noi o traim zi de zi , adancind taina iubiri noastre, cunoscand prin Mireasa mea pe Dumnezeu si prin Dumnezeu acum Persoana Vie am cunoscut Mireasa mea iubitoare, murin idolilor mintii si inviind Pacii si Bucuriei Inimii, IUBIRII, aceasta pentru mine este vestirea Apostolului Ioan, glasul Iubirii:

20.	Ştim iarăşi că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat nouă pricepere, ca să cunoaştem pe Dumnezeul cel adevărat; şi noi suntem în Dumnezeul cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus Hristos. Acesta este adevăratul Dumnezeu şi viaţa de veci.
21.	Fiilor, păziţi-vă de idoli. VA IUBESC!

mi-as fi dorit ca si eu sa am un Mos Nicolae

2011-12-06T18:43:00.001+02:00

"m-am uitat atent in papuci si am aflat ca fiecare are cate o gaura, una mare, apoi am asteptat cu rabdare cand apa mi-a intrat in picioare, cand frigul mi-a topit lacrimile..si am oftat egoist: "mi-as fi dorit ca si eu sa am un Mos Nicolae" ... ma tem ca mosul m-a uitat, insa eu nu l-am uitat, caci inca mai tremur cu gandul la el. Doresc, desi nu am nimic, sa ii urez si lui, oriunde ar fi acum, un sincer La multi Ani si sa ii marturisesc ca imi este dor de cel ce eram cand Mos Nicolae imi stergea lacrimile cu mila sa!"

Am obosit de toate lucrurile si lucrarile mele

2011-12-04T10:02:00.010+02:00

Am obosit de toate lucrurile si lucrarile sufletului meu...

..."mi-e sete" sa ma odihnesc de toate lucrarile mele.

De mult timp nu mai "am" nici rugaciunea formala, merg pe strada si vad prin oameni, trec prin ei, devin, sunt insensibil.

Cu o zi in urma discutam cu un prieten despre realitatea alegerii de a trai aceasta viata asemenea unui iad: de noi depinde cum il traim...si imi aduc aminte cuvintele pline de desteptare ale maicutei Siluana (Vlad): "mai copii, suntem in iad - traim iadul", cuvinte care ma fac sa aleg...sa traiesc iadul cu nadejde, in Cineva superior acestui iad, sau sa traiesc iadul in deznadejde.

Vedeti, un om simplu, un om modest social poate avea bucurii interioare care depasesc nu de putine ori bucuriile celor instariti, financiar si familial. Astfel, bucuria interioara a omului devine un rai, sau cel putin un iad plin, umplut de nadejde, bucurie care daca este induhovnicita, binecuvantata, transcende trairea noastra intr-o pregustare a raiului. De fapt, Parintii Bisericii vorbesc despre Rai ca o stare de trecere spre Imparatia Cerurilor. Putem numi aceasta introducere in abecedarul duhovnicesc, al trairii bucuriilor interioare induhovnicite, lipsite de egoism, o trecere (paste) spre insusirirea unei bucurii cat mai depline, izvoratoare, datatoare de bucurie si pace celorlalti.- o odihna deplina a mea in Dumnezeu si a lui Dumnezeu in mine. Insusirea aceastei trairi interioare de pace si bucurie face ca acest iad al indiferentei, insensibilitatii, sa fie trait deja ca al nadejdii.

Vedem cum (din pacate noi simtim asta in interior), de multe ori suntem amarati ca nu reusim sa ne punem planurile mici si mari (credem noi) in aplicare, suntem posomorati ca iarasi nu am realizat multe. Iata ca traiesc tot ce ma inconjoara prin prisma celor ce simt, prin felul inimii mele.

Pentru a vedea cauzele acestei oboseli de lucrarile noastre trebuie sa poti cobora, acolo sus, pe tronul pe care se aseaza Hristos la Botez, si sa vezi si sa accepti starea in care te afli, de moarte fata de aproapele, de indiferenta, iad, ba mai mult de rautate fata de semeni, de crime duhovnicesti de oricate ori manifestam starea iadului de indiferenta, de judecata. De fiecare data cand il judecam pe aproapele (cu inima noastra), il ucidem duhovniceste in inima noastra, lipsindu-l de milostivirea lui Dumnezeu, singurul Judecator Intelept.

Sa nu credem ca plecam din aceasta viata cu o alta traire decat a noastra proprie. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca omul bogat este cel care se multumeste cu ceea ce are...restul se considera inca insuficienti...Trebuie sa invatam sa multumim pentru lumina care izvoraste din intuneric de fiecare data cand vrem sa o primim, sa o cerem. Caci pentru Dumnezeu este cu putinta ca din intuneric sa faca lumina, sa zideasca o comuniune de persoane, odihnindu-se reciproc in comuniunea starii Duhului. Dumnezeu a hotarat aceasta stare sa o "doneze" de pe Sfanta Cruce (asemenea celui ce doneaza sange - simbolul vietii inca din antichitate) celui creat, sa induhovniceasca omul.

Indiferent de statutul nostru, multumirea, trairea noastra interioara ne aduce bucuria si pacea in inima, si in necesitatea de a se hrani sanatos, sufletul incearca sa foloseasca orice lucrare a sufletului ca "instrument" intermediar: bani, pozitie sociala, cunoastere, simturile, lacrimi, violenta ... .

In momentul in care toate acestea nu rodesc duhovniceste sa pot trai iadul nadejdii ca o bucurie interioara, depasind cercul nemilos al patimii durere-placere, simt ca toate aceste lucruri si lucrari ale (sufletului) mele devin obositoare, imi consuma sufletul, ma simt imbatranit cu sufletul desi biologic pot fi inca tanar/a. Cati oare nu am trait asa ceva?? Jean Kovalevky surprinde ca omul dupa caderea din Rai se hraneste cu moarte, ia viata plantelor, animalelor pentru a se putea intretine. Din pacate omul consuma moartea pana ce si el insusi ajunge prada mortii. Inghite moartea si este inghitit de moarte. Regretatul teolog Panayotis Nellasdeja include acest om al zilelor noastre in omul biologic - care traieste pentru a muri. El nu-L mai are pe Dumnezeu in viata sa, in lucrarile sufletului sau, de care poate nici nu mai este constient ca exista, pe care unii le si neaga (sufletul, Dumnezeu).

Pr. Rafael Noica ne invata sa punem inaintea tuturor cuvintelor, reactiilor, lucrarilor noastre pe Dumnezeu...Doamne Tu..astfel incepem sa asezam nadejdea noastra a lucrarilor personale in dumnezeire, planurile noastre le inmanam lui Dumnezeu...incepem sa gustam odihnirea noastra in lucrarea odihnitoare a lui Dumnezeu, care ma bucura, imi da pace si multumire launtrica.

Ce minunat este Dumnezeu, Cel ce se odihneste intru Sfintii Sai!! marturiseste viata Bisericii. Traind Biblia observam ca odihna lui Dumnezeu este cea a Duhului peste noi asemenea inceputului Creatiei, pentru ca Dumnezeu binecuvanteaza si sfinteste toate lucrarile Sale in ziua a saptea. Odihna mea in Dumnezeu este binecuvantarea lui Dumnezeu, binecuvantare si sfintire a tuturor lucrarilor mele.

Biserica imi asigura aceasta odihnire a mea in nadejdea lui Dumnezeu, prin participarea mea la viata liturgica a Bisericii in urma carei Dumnezeu imi raspunde acestei participari, traite cu inima curata, cu participarea Sa in lucrarile (sufletului) mele.

Spuneam ca trebuie sa punem pe Dumnezeu inaintea tuturor lucrarilor noastre, ceea ce ne face persoane dialogale, care au o relatie dialogala personala cu Dumnezeu-Persoana. Ei bine, raspunsul lui Dumnezeu este unul cunoscut noua de 2000 de ani: "Bucurati-va" si "Pace voua!", Pacea si Bucuria Invierii, invitatia lui Dumnezeu de a-L primi cu aceste stari sa Se odihneasca in noi!

Un colind vesteste: "Larg deschideti poarta sufletelor voastre / N-am venit sa cer, ci-am venit sa dam!" Pr. Zaharia ne "colinda" astfel "Largiti si voi inimile voastre", astfel incat chemarea, ruga catre Dumnezeu, solicita primirea lui Dumnezeu, primire care binecuvanteaza si sfinteste odihna lui Dumnezeu in inima noastra - binecuvantata si sfintita prin Sfintele Taine, viata Bisericii.

Am spus ca toate lucrarile noastre sunt traite prin prisma inimii noastre - unii oameni se bucura altii se intristeaza de aceleasi lucrari ale sufletului intiparite, infaptuite in/spre trup. O inima in care se odihneste Dumnezeu nu cunoaste deznadejdea, o inima in care se odihneste Dumnezeu vede "toate bune foarte", caci nu mai lucram noi, ci Dumnezeu lucreaza toate in toti. Asa nu mai fac voia mea, ci voia lui Dumnezeu. Lucrarile mele sunt predate, rastignite cu voia mea, inviind ca raspuns al lui Dumnezeu, in odina, binecuvantarea si sfintirea, lucrarilor mele, ca ele sa rodeasca Pace si Bucurie in inima!

Aceasta este chemarea noastra...sa fim sfinti, ideal care nu mai este regasit in niciun raspuns la acea intrebare binecunoscuta:

- "Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?" (Fiti desavarsiti/sfinti, precum Tatal vostru este)

- raspunsul il invatam in toata trairea vietii noastre prin roadele trairii - implinire sau neimplinire in lucrarile noastre.

Stiu ca este lunga aceasta cugetare, totusi mai vreau sa adaug putine.

Se considera ca ziua a 8-a este una a vesniciei, de unde si 8 asezat orizontal este simbol pentru infinit, o zi a odinei depline in Dumnezeu. Suntem chemati la o astfel de odihna, in binecuvantare si sfintire a Creatiei, o Creatie noua deci, spre care, intorcandu-se Chipul lui Dumnezeu martusiseste: iata toate lucrarile sunt bune foarte (Iisus Hristos implineste si restaureaza toate de la decazute la "iata toate sunt acum noi").

Sa nu deznadajduim de lucrarile noastre, sa nu obosim de ele, ci sa il chemam (rugam - rugaciunea este chemare, invitatie la dialog cu Dumnezeu) pe Dumnezeu inaintea oricarei lucrari, ca El privind spre ele, sa daruiasca binecuvantare si sfintenie lucrarilor noastre, sa putem marturisi in bucuria trairii inimii noastre: "iata toate sunt bune foarte", Dumnezeu pe toate le face noi.

In Dumnezeu ma odihnesc de toate lucrarile duhului meu!

Banu Claudiu-Razvan // Anesti
04. 11. 2011 - 10:30

Coborat-a Domnul intru inima mea

2011-11-12T08:04:00.004+02:00

Coborat-a Domnul intru inima mea:

- Adame unde esti?

- Iata sunt gol si m-am ascuns.

- Tie iti poruncesc ridica-te!

ma doare in...oglinda

2011-03-20T13:56:00.009+02:00

De ce dai, de ce??

ma doare ... .

Omul este o taina, vazut azi in oglinda. Intai se loveste in trup, apoi se loveste in suflet, dar la inceput simte in suflet si apoi in trup. Atunci cand privesti un om, ii privesti de fapt chipul prin oglinda ta, si lumina care se imprima din reflexia oglinzii tale impodobeste sau murdareste lumina celui privit straveziu respectiv privit cu orbire.

Pe tine te vad plin de lumina daca sufletul meu este in lumina. Intrand in relatie cu tine, chiar iti impropriez propria "pata" de lumina, o pecete a chipului meu care te va ajuta sa stralucesti mai mult, sau sa te umbresti mai mult in urscusul oglindirii tale in slava dumnezeiasca accesibila fiecaruia.
Ma uit in oglinda dinaintea mea si ea ma arata oglinda ei, ma uit in oglinda celui rastignit si ma vad jertfa. Imi ating coasta si ea nu sangereaza, imi ating parul si el nu este incrustat in sange, imi ating mainile si picioarele si ele nu sunt pironite, insa ma uit in oglinda mea si toate le vad rastignite. Imi doresc sa le vad in lumina toate, adica sa le vad pe toate bune foarte, si apoi sa pot sa ma privesc direct si sa zaresc cu bucurie semnele jertfei mele neegoiste. Fara de putinta, caci insasi Domnul meu a luat asupra lui semnele pacatului pentru ca eu sa nu le mai am. Pentru ca eu acum liber, si ne speriat de vrajmas si pedeapsa sa ma pot privi in oglinda din chipul meu si acolo sa ma vad jertfit in Hristos, iar eu aici sa nu port ranile pacatului....

Fiecare dintre noi trebuie sa fim icoana slavei celei negraite, insa de fiecare data am inaintea mea o oglinda sparta, un vas ciobit, un trup de lut...si apoi imi dau seama ca sufletul e la fel de murdar....apoi ma doare sufletul, si veau sa vindec, simt ca e bolnav...apoi imi vad si trupul de boli mai multe din care unele si duhovnicesti....ma vad in oglinda....si nu in icoana, chip....si asta imi arata cat de negru sunt si plin de intuneric, incat sunt gol....caci doar lumina exista in adevar, intunericul fiind o inselaciune ...

De ce .... de ce ma doare , oare chiar nu ma lovesti? Si totusi intrebarea e gresita....eu sunt cel care (ma) lovesc, dar din oglinda mea ciobita, cand simt intai inima mea rea, care-mi loveste sufletul si apoi imi face rau trupului, fara a avea ochi de vazut in lumina ca la inceput eu mi-am facut rau trupeste, cu fapta care mi-a improscat sufletul, si mi-a ucis Lumina din inima, coborandu-mi icoana, chipul de fiu, la statutul de oglinda zbarcita.

Eu, egosimul este cel care loveste in mine, desfiintandu-ma, falsificandu-ma, creand din mine o unealta, un obiect al propriei dureri careia sa-i plang de mila si din care privind doar in oglinzi sa ma vad din ce in ce mai rau, ca si pe aproapele sa-l vad tot ca obiect pus spre sevirea egoismului.

Insa vine si vremea fara de vreme, in care "lumina lumineaza intunericul, si intunericul nu o poate cuprinde" incat, chiar si firav, "Lumina lui Hristos lumineaza tuturor", fie si prin aceste oglinzi opace ale noastre si, treptat, primind-o ne luminam desi in continuu imi dau si primesc lovituri care ma dor...

...spre seara, cobor in gradina si, dupa ce ma infrupt, ma uit in oglinda si ma intreb:

... de ce Mama, de ce Tata?

... .

Iubirea este Taina Persoanei!

2010-06-22T14:08:00.011+03:00

Iubirea este Taina Persoanei - tocmai pentru ca Iubirea ne face sa fim persoane, si mai presus de toate sa fim asemenea Persoanei Iisus Hristos!

Taina iubirii depaseste iubirea sufleteasca singulara. Sufletul are capabilitatea veridica de a iubi mai multe persoane, pe cand trupeste nu putem decat sa iubim singular cand suntem egositi. Si iubirea trupeasca este buna, insa ea este binecuvantare atunci cand ajungem sa vedem in jumatatea noastra o taina, nu un obiect! Iubirea nu este egoista si autoritara astfel incat sa opreasca inchistat o singura persoana intemnitata in inima, ca intr-o celula, iar celelate sa fie oprite la intrare, impietrindu-ne inima. Dumnezeu nu ne da iubirea drept ustensila de a ne "poticni" egoist in.."iubirea vietii"...ceea ce este o gresita cugetare, si imi asum ce afirm, sa pot conchide basmul ca prima iubire a fost unica adevarata. Refuz sa injosesc chipul lui Dumnezeu sadit in om acceptand o asa confuzie. Majoritatea suntem intr-o epectaza, intr-un urcus, mai cu seama duhovnicesc, ce implica in chipul nostru dumnezeiesc, pe langa ratiune si vointa, sentimentul. El este de mai multe feluri, dar oricum ar fi este strict personal, fie ca ne apartine in sensul ca il pastram egoist pentru noi, laudandu-ne, fie ca il impartasim, caci aceasta este menirea noastra sa ne impartasim unul din altul, unul altuia, si mai presus de toate..."toata viata noastra lui Hristos sa o dam" cum ne invata Biserica.

Asadar, Iubirea este Persoana, de fapt este Dumnezeu, caci Dumnezeu este Iubire I Ioan 4, 8; De ce am intarit ca este Dumnezeu si nu m-am "oprit" la Persoana? Pentru ca Dumnezeu este comunitate, comuniune de Persoane, este Sfanta Treime.

Cunoscand definitia Iubirii drept: "Dumnezeu este iubire", invatam si sper sa si practicam (praxis - de aici vine si termenul de orthopraxia) iubirea: o relatie de persoane si intre persoane, rasfranta de multe ori si asupra naturii, a plantelor si animalelor, ba chiar asupra tot ce vine in contact cu persoana; iubirea este o calitate a persoanelor, si prin definitie implica pe Dumnezeu, amintind incredintarea: "Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor. Mt. 18,20;!

Primele indemnuri si daruri ale invierii Domnului, au fost : "Bucurati-va!", "Pace voua!", prin urmare, cei ce Il cheama pe Iisus in mijlocul lor, va primi in aceasta comunitate tainica si darurile Sale, Bucuria si Pacea. Cunoastem astfel ca Iubirea este Bucurie si Pace, nu rice fel de bucurie personala sau pace dinaintea unei furtuni, ci BUcuria Insasi a lui Iisus, Bucuria Vietii vesnice impreuna cu noi, ridicati in sanul Sfintei Treimi, in comuniunea plenara. Pacea nu este una trecatoare, este o Pace duhovniceasca, o liniste a sufletului si o limpezime, o limpezire a simturilor si simtirilor care dau starea de pregustare a pacii Imparatiei lui Dumnezeu, o gingasie caracteristica indemnului: Fiti sfinti, fiti desavarsiti, ori bunaoara noi stim ca gingasia si pacea launtrica este caracteristica Sfintilor, si mai stim ca ei ne impartasesc noua aceasta Pace si noi o primim si ne hranim cu ea, Pacea Lumii, pentru care preotul se roaga lui Dumnezeu, ca mediator, sa o daruiasca noua, comunitatii aflate in comuniunea rugaciunii!

Insasi din simtirea noastra a unui singur Dumnezeu, insasi din raportarea si capacitatea noastra, de multe ori datorita noua limitata, de a ne raporta doar la o singura persoana, ne raportam in cele mai bune cazuri "doar" la DIALOG, dar nu la comuniune.

"Solutia", Calea unui dialog lipsit de egoism, lipsit de vicii, de patimi, de ganduri ascunse, este largirea dialogului, plamadirea si dospirea lui spre si intr-o comuniune, dar nu oricare, ci una in care nu ne vom raporta niciodata la noi - eu am facut, eu am zis, eu am dat, eu, eu , vesnicul eu cel mandru si sursa a egoismul, mama tuturor patimilor, a autosuficientei care a dus si ingerii la cadere...Nu! Sa nu fie! Arhanghelul Mihail a avertizat cetele ingeresti: "Sa luam aminte!" Noi sa urmam exemplul si sa facem ca raportarea, orientarea noastra in aceasta comunitate dorita, comuniune, trebuie sa fie la Dumnezeu, initial Persoana, Unica Persoana Hristos Cel Unul-nascut, si in timp liturgic, la Persoane, la cele 3 Persoane ale Sfintei Treimi. Atunci nu vom fi dezamagiti niciodata de noi sau de alte persoane...pentru ca nu suntem noi "buricul pamantului"!! O daa!! nu suntem noi. Desi suntem o imagine clara, o icoana vie a tainei dumnezeiesti, chip al Sau, al lucrarii Sale sfinte, intelegerea Iubirii drept o comunitate egoista cu "eu" in centru este asemenea unei caderi luciferice...si "platim" din plin asta si o simtim pe pielea noastra cum se spune!

Prin urmare nu pot decat pricepe, atat cat pot, ca Iubirea e o taina in sensul de ceva tainic, frumos, la care ai acces venind pregatit, venind pregatit de ceva, si mai presus de orice, de Cineva, Tainic, de a primi, de a te impartasi cu acesta taina si mai mult, de a impartasi la randul tau Taina lui Hristos, dar si taina ta de chip dumnezeiesc, aproapelui, semenului! De ce "tainic" si "Taina"? Pentru ca este abisal pentrut noi, pentru ca este mai mare, Puternic, mai impunator prin insasi bunatatea Sa, insasi comparatia "mai" este insuficienta, pentru nici nu ne putem compara, si neajungand niciodata sa cuprindem poseseiv persoana Sa, cum suntem egoist incercati sa o facem, pe Dumnezeu il percepem tainic de necunoscut, pentru ca nu Il putem cuprinde cu mintea, desi ne hranim neincetat si fara oprire din aceasta Persoana, Hristos, iar neputinta noastra de a o cuprinde mental, sentimental, sau cu orice altceva, nu reduce aceasta persoana a Iubirii la necunoscut, la nedefinit ci o asimileaza unei Taine, unei Taine din care ne adapam neincetat si fara sa insetam, caci "oricine va bea din aceasta apa (tainica) nu va inseta in veac", pentru ca este tocmai Hristos, "Apa cea vie"!

Iubirea este deci personala si tainica, pentru ca este prin definitie raportata la Persoana lui Dumnezeu, Ii este proprie, fiintiala, Persoana ce este o taina binecuvantata, pe care o cunoastem tainic, mereu bucurosi de bogatiile primite din aceasta aprofundare a ei, tainica...mereu tainica, o cunoastere cuminte, calda, plapanda, cucernica, gingasa, cu pace si bucurie duhovniceasca.

Fiind si noi persoane si adancind in iubirea Persoanei Hristos, Om-Dumnezeu, treptat, impartasindu-ne cu aceasta Persoana, ne induhovnicim, devenind si noi taine. Din oameni supusi pacatului ajungem prin Persoana-Hristos taine, taine hristice, nu surse de egoism sau de satisfacere a poftelor, ci insasi noi dupa chipul Mantuitorului devenim taine de adancire si aprofundare a iubirii, a unei iubiri dialogale, multiplicata nu identic si nici individual, izolat fiecare in eu-l sau, ci in comuniune de persoane, Biserica, purtand in noi tainic, adanc, ireductibil, pecetea fiecarei persoane cu care am intrat in dialog personal, sincer, curat! Devenim, nu robotic sau magic, ci progresam in urcus duhovnicesc drept taina de iubire pentru semeni, taine din care aproapele se adapa, ia aminte la exemplul nostru, la caderile si ridicarile fiecarei persoane, si cel mai mult se minuneaza de taina, de tainicul fiecarei persoane in parte, de minunea existentei noastre, vazand pe acea persoana intotdeauna mai presus decat sine, mai presus decat "eu", infaptuind porunca: "Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor". (Mc. 9,35;) Raportarea din trecut egoista devine acum o raportare a slujirii, a impartasirii mele celuilalt. Persoanele sunt taine si le respect, intru in dialog, raman in comuniune cu ele, pentru ca sunt taine fiind asemenea "Tainei Tale, careia partas ma fac" (Rugaciunea dinaintea Sfintei Impartasanii).

Iata ca prin Hristos-Persoana, orice persoana nu ne mai poate fi prilej de dezanadezde sau ispita, fara a mai dori sa fugim sau le inlaturam, sa cadem din comuniune, ci punandu-le in atentia noastra! Cum? Slujindu-le, aducandu-L, primindu-L in centru pe Hristos-Dumnezeu, caruia "toata viata noastra sa o dam"!

Prin Hristos primim Iubirea tainica, Adevarul, care ne elibereaza de pacat, de egoism, de nevoia de a fi "eu-l" propriu in centru, Iisus care ne da capabilitatea de a ne deserta de egoism si a ne smeri practic si nu verbal, nu teoretic, ci concret, ajutandu-ne semenii, si in primul rand respectandu-i si pretuindu-i ca taine hristice, chip al lui Dumnezeu!

2010-06-07T14:59:00.001+03:00

This work is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Unported License.

Impartasirea Bucuriei suntem noi primind Lumina Cuvantului!

2010-05-27T13:00:00.001+03:00

privesc in apa lacrimi...
Bucuria iubirii celui drag ...este iubire...da, bucuria este iubire...ea prinde aripi intre oftat, intre neputint si durere...bucuria se inalta pe chipul plin de veselie al celui drag...bucuria este rodul iubirii aproapelui....bucuria este ingerul meu pazitor....iar bucuria mea este iubirea ei....nu ii cunosc trupul...nici glasul...dar stiu ca undeva exista o ea...care imi va aduce bucuria inapoi....acum bucuria mea este la ea....ea este bucuria mea...va veni insa si vremea randuita de sus cand bucuria mea imi va fi daruita ca rod al iubirii...
uneori credem ca dam viata cuvintelor, de putine ori ne imaginam macar faptul greu decrezut...ca cel putin unele cuvinte...trezesc viata in noi...cuvintele sunt lumina, ele ne lumineaza viata si o bucura primindu-le cu iubire...cuvantul celui drag, daruit cu iubire si primit cu iubire imi improspateaza viata, imi impartaseste bucuria si inima tresalta de fericire cand cuvintele ceui iubit imi sunt mie lumina in iubire, ele ma calauzesc si imi reamintesc de persoanele iubite....fiecare cuvant isi are lumina sa si acesta lumina ne este facuta cunoscuta prin aproapele...cuvintele sunt darul de pret al iubirii...ele pot fi rostite, scrise, atinse....pentru cei care simturile trupului ...auzul, vocea sunt coplesite de atingerea cuvintelor...cuvintele sunt lumina primindu-le cu bucuria iubirii celui drag...viata este Lumina si este Cuvantul o lumineaza cu Bucuria Iubirii aproapelui...Candva am urat aproapelui "O Viata plina de Lumina!"...acum de abia inteleg ca bucuria mea nu a constat in ceea ce neaparat daruiesc ci, in lumina celor daruite, bucuria noastra este ce impartasia de Imparatia Cuvintelor pline de Lumina, ele izvorasc din Cuvantul si ne hranesc sufletul cu iubire.
Impartasirea, marturisirea iubirii se face in Cuvantul, cum El a facut-o in fiecare cuvant plind de lumina insamantat, daruti si impartasit noua cu iubire...noi nu facem decat sa devenim Cuvinte pline de Lumina, Cuvinte ce ne impartasim unul altuia...Bucuria!
Cuvantul este Ingerul Bucuriei, impartasit cu iubire celui drag aduce cu sine si Bucuria, ingerul pazitor al inimilor noastre!
Cand inima fiecaruia are Bucuria impartasirea ei este comuniunea. Cand sunt plin de bucurie impreun cu persoana draga sunt in comuniune cu ea...ea este impreuna cu mine si eu sunt impreuna cu ea....toate prin ...Iubire!
Toate prin Cuvantul Iubire se impartasesc noua, tuturor, in comuniune ca Bucurie!
Cuvantul se naste din Tatal...este modul prin care fiinteaza Cuvantul, nasterea este principiul Cuvantului...El naste in noi Bucuria ca dar al Invierii, ca dar al impartasirii noua tuturor in Iubire!

toti suntem orbi...prin Cuvant primim Lumina...nu Il vedem ci primim Lumina in noi cu Bucurie caci Cuvantul este Iubire!..Bucuria poate fi doar impartasita....si numai prin Iubire o primim si daruim!

Iubirea este Bucurie!

Sa impartasim tuturor Bucurie, caci suntem ceea ce impartasim!

Impartasirea Bucuriei suntem noi primind Lumina Cuvantului!

Partitura fecioriei inimilor noastre in iubirea sufletelor

2010-03-22T20:43:00.006+02:00

Si zambetul tau... zambetul tau in Chipul meu, imi inmugureste Viata!

Clapele imi manuiesc tandru aria inimii nastrusnice.

Imi canta voios al privighetorilor tril suav de calmitate.

O, Bucurie! Ce Bucurie! Si ingerii se minuneaza de Chipul tau!

El imi este Viata, imi este viata in taina ta, armonia simtului de pace.

Genele-mi soptesc mangaierea degetelor tale prelinse mladios in partitura inimii, in cantecul ei de strigat de iubire, profunzime a fiintei noastre.

O, si cat ne-am dori sa alergam tinandu-ne de mana, impreunanadu-ne privirile in licarirea de lumina a ochilor, portile sufletelor noastre feciorelnice.

Si ...si sarutul meu sa te soarba din priviri, sa roseasca asemenea unui trandafir altoit, din nestiinta prunciei, in pronia binecuvantarii, sarutul meu sa iti ceara rusinos: dorinta!

Si dorinta lui, in puritate, sa fie crezul tau, iar tu, iertand pruncia lui, sa-i primesti daruirea inimii sale intr-un sarut mocnit, inflorit, plin de prospetimea seninatatii voastre.

Fraga buzelor tale sa ii racoreasca neputinta iubirii sale, dorinta lui de a-ti iubi sufletul mai mult decat orice.

Hrana inimii sale prin care ochii mari si fara de culoare se unesc in aceleasi daruri ale mintii, bucurii gingase ale lui Dumnezeu, sa rasara in zambetul inmii tale, icoana fecioriei, puritatea dorintei mele.

Pianul, langa pianina, mainile tale impreunate cu ale mele, sarutul nostru inclestat in lacrima de Bucurie, ne sunt noua partitura feciorelnica a Vietii!

Sa crezi in Iubire, sa nu te mahneasca distanta, sa crezi in darul tau de la Dumnezeu, in chemarea Sa, oricat de multe greutati lumesti ti-ar tresari acum bataia inimii pure sa ai zambetul tau in fata icoanei Maicii noastre, sa indraznesti sa simti in sufletul tau ca Dumnezeu iti rade, ca zambetul meu estedoar datorita tie, ca apropierea de Dumnezeu, ca paza ingerului, iti sunt rod al rugaciunii tale, al rugamintii tale, intr-o iubire a2 suflete, care, cu binecuvantare, cu prospetimea fecioriei trupurilor se vor cunoaste neincetat si nu se vor satura de bucuria din inimile lor.

Degetele-mi mangaie tastele finisand partitura fecioriei, o modeleaza neincetat soptindu-ti bucurie, soptindu-ti dorinta fecioriei, in purintate, cu Hristos in mijloc, scriindu-ne povestea de dragoste in partitura vietii, fecioria inimii!

Cu multa bucurie si pace in inima, tie iti impartasesc aceasta armonie de cuvinte in cantul partiturii daruite de tine, in suflet, suflete drag: atinge-ma!

...si...Da Doamne bine!

Te sarut pe frunte, sa crezi in Iubire draga mea si o pace te v acuprinde in toate madularele tale, vei simtilinistea din inima mea si ca totul va fi bine.

Esti Crinul meu de nea, care imi racoreste spinii Trandafirului meu altoit in binecuvantarea lui Dumnezeu, amandoi in purtarea Lui de grija, in poveastea noastra, in fata careia se vor minuna si ingerii si nu vor putea cuprinde taina Iubirii lui Dumnezeu fata de fecioria sufletelor noastre, in care oamenii au uitat sa mai creada, dar dupa care toti au suspinat!

Ce bucurie, sa simti partitura fecioriei cantata de inimile noastre in iubirea sufletelor, intr-un timp feeric, binecuvantat, spre vesnicie!

2010-03-07T18:31:00.005+02:00

Lemnul Vietii!
Sunt ca un fir de brad, care, batand vantul puternic a fost dezradacinat. Si, purtat asa de viforul incercarilor, sunt izbit in pomii care stau bine infipti in pamantul carora luam chip. De cele mai multe ori nu reusesc decat sa ii lovesc cu mica mea tulpina si, in timp ce sunt desprins de ei de viscol, le las doar noroiul de pe radacina mea micutza.
Uneori, dar de putine ori, sunt izbit de vantul puternic in copaci primitori, rabdatori cu noroiul meu, si in timpul indelungat in care imi tin dos intemperiilor, radacinile mele firave se impamantenesc pe tulpina lor, langa radacina lor groasa, calita, viguroasa ... Uneori, un fir de bradut se loveste la randu-i de tine, si tu inca fraged, cu radacinile inca neprinse, ori il vei scapa in bataia vantului pe cel neajutorat gandindu-te la viitoarele tale fructe, nevoi, ori il vei proteja cu micile tale crengi, la adapostul tulpinii ce iti tine acoperamant, la radacina pomului care iti este adapost si care iti daruieste din seva lui tie. In timp, de cele mai multe ori, acel fir de brad se va desprinde, dezradacina, ca oarecand odata tu, si o parte din maduva, din seva ta, va pleca odata cu el, o parte din tine, cum aievea tu ai luat cu tine o parte din cei care te-au protejat de intemperiile vietii. Vine insa in viata cate un moment crucial cand, in urma unei furtuni, nu mai rezista nici macar radacina ta, deja inmugurita, incrustata pe tulpina unui pom sanatos, puternic si ii lasi pe cei mai micutzi sa se desprinda gandindu-te egoist la tine...si ajungi asa de singur, deci neputincios, de te desprinzi si tu de cei mai mari, te lasi dus de urgia vantoasei si te rostogolesti in noroiul din jurul tau, te lovesti de resturile moarte ale celor care au trecut pe langa tine, care s-au lovit in tine sau care i-ai lepadat, te murdaresti de murdaria lor, ba chiar de murdaria ta care odinioara s-a desprins de pe tine si a cazut pe ei, fara voia lor, si acum o resimtim ca o rana, ca pe a lor, ca pe vina lor.
Insa, la vreme de intristare rasare Soarele si tu esti incrustat la Tulpina unui nou Pom, inalt, puternic, care de aceasta data iti va fi ori de cate ori protectie impotriva oricarei furtuni. Iti vei repeta din nou inradacinarea, dar de aceasta data mult mai accelerat si resturile, cojile tale, vor cadea la prima adiere de vant pentru ca vei avea nadejdea in Pomul care te tine la tulpina sa. Ei bine, peste ani, vei aduna si tu multi pomi mai mici in jurul tau, care mai de care mai noroiosi, mai scunzi si mai ciunti, poate mai deformati de incercari decat tine, cu mult mai mult. Le vei suporta nevoile si viermii ce ii vor roade si pe ei, dar vor veni si pe tine, caci imparti si bucuria dar si necazul, uneori doar oferind protectie si primind lovituri in tulpina, simtind noi, mici si straine radacini infiripandu-se langa tine. Uneori vei fi reticent, dar de multe ori le vei lasa sa se hraneasca din seva ta, iti vei lasa chiar o ramura oblojita sa cada in bataia vantului, ca hrana necesara ei sa o opresti acum la radacina ta pentru puii de copac ce au nevoie mai multa seva pentru a nu-si pierde inradacinarea de aici, si nu numai cate o ramura. Si asa, in timp, vei observa ca langa tine sunt o sumedenie de pomi, care mai de care mai frumosi, mai rodnici, in care s-au altoit diverse si diverse tulpini care isi vor gasi loc in ranile facute de cioturile lor, loc de altoire. Iti vei pleca in timp crengile peste unii mai fragezi si iti vei lasa frunzele sa cada pentru a le acoperi radacinile de inundatii, ca ele murind sa le fie hrana radacinlor celor mici.
Intr-o Seara, pe la orele 6, vei deschide ochii si vei zari ca toti sunteti de fapt la adapostul unui Pom, ca El este in mijlocul vostru, si ca roadele voastre sunt bune foarte si nenumarate si nemaintalnite. Va veti intreba cine este si cu greu ve-ti putea sa va ridicati crengile pentru a putea privi ochii Sai. Indraznind insa, inainte de a vedea furtuna si cutremurul apropiindu-se, ridicati ochii si vedeti ca Pomul pe care toti ne-am incrustat tulpinile cioturoase, in ranile sale in care ne-am ALTOIT NOI TOTI, "NOI TOTI NE-AM VINDECAT", este acelasi Pom ca la sadirea noastra in Rai, e Pomul Vietii si vad astfel il acest Pom: Crucea Mantuirii. Pe ea se afla pironita o privire smerita, cu ochii insangerati, cu chipul plecat si trupul istovit de ranile noastre. Vom privi in stanga noastra si vazand primejdia ce vine, despicandu-se catapeteasma Tulpinii Pomului de care toti suntem hraniti si inradacinati, Il vom ruga pe Cel muribund sa ne primeasca si pe noi acolo unde se va duce fiind dezradacinat si slabit din vina noastra. Acea privire de pe Lemnul brazdat de loviturile noastre ne va privi cu blandete si desprinzandu-Si Tulpina din noroiul vietii pamantului ne va duce cu El in noua Gradina a linistii, Imparatia cerurilor, Noul Rai. Ne va impamanteni pe toti, noi, pomii, roadele Pomului, in gradina Sa pregatita de Stapanul tuturor pentru rodire vesnica. Iar noi, ridicandu-ne crengile inflorite, ne vom lumina cunoscand ca suntem in Gradina Raiului, plina de pomi, cu binecuvantate roade, inradacinati la radacina Pomului Vietii, astazi Crucea mantuirii, izbavitoare de toate necazurile si incercarile vietii noroioase ale pacatului!
Si vom aduce lauda: Bucura-te Sfanta Cruce, Lemnul Vietii!

2010-03-01T02:55:00.007+02:00

Binecuvantarea Fiului este Chipul de Lumina al Tatalui!
Binecuvantarea lui Dumnezeu este Lacrima sangeranda din Coasta Sa, sunt lacrimile din privirea mea, din Chipul Tatalui Meu, asemenea mie.
Binecuvantarea Tatalui este Bucuria Fiului, prin Jertfa Sa!
Ingrijorarea Mamei este intristarea Fiului!
Dumnezeu ma binecuvanteaza neincetat cu Lacrima Sa. Invesnicit sunt pomenit in fiecare Lacrima ce imi oglindeste stralucind Chipu-mi de Lumina al Tatalui.
Primeste Fiul Meu darurile mele. Tatal meu, iti multumesc, Binecuvantarea Ta imi lumineaza Chipul. Fiule primeste si darurile Mele. Vei avea nevoie de ele. Tata tu stii binele meu, te ascult multumindu-ti!
Chipul ochilor luminosi, plini de caldura ai Bunicii sunt darul de veghe al Fiului Tatalui. Ei sunt icoana darurlui primit de Tatal ce acum imi daruieste cu inima din icoana sa, Mireasa, darurile cele mai de pret!
Cand Tatal isi pierde Mama, Lacrima Sa se oglindeste in Chipul de Lumina al Fiului si isi lumineaza Chipul din Puterea Fiului, ca rodire a darului Bunicii Sale, Binecuvantare a Chipului in Lumina. Pierderea Bunicii din privirea ochilor inlacrimati imi naste golul inimii ca salas al icoanei mele, darul de Lumina al Tatalui, asemanare ce imi va lumina Chipul in Mireasa Mea. Bucuria inimii celui drag se raspandeste pe Chipul meu in Lumina Icoanei. Tatal priveste suferinta Fiului alergand cu raza-i spre Luminarea Chipului Fiului, pentru ca Fiul este Lumina din Chipul Sau, Slava Chipului Sau negrait! Alearga la El si il ia in Mainile Sale, cu Mainile Sale il ridica inlacrimat la privirea Chipului Sau, in care se oglideste Darul Binecuvantarii: Nasterea prin Iubire! Chipul Tatalui naste Viata vazand ca Moartea Fiului ii sfasie inima, ii strapunge inima in coasta Fiului. Lacrima Tatalui se prelinge pe Chipul adormit al Fiului si ii sadeste Lumina Chipului Sau, Iubirea, in Trupul transfigurat al Fiului, Viata. Lacrima din Chipul Tatalui infloreste Lumina din inima Fiului prin darul Vietii, Binecuvantarea!
Binecuvantarea Tatalui este Viata Fiului in Lumina Chipului Sau!

Iubirea Tatalui: Nasterea Fiului!
Binecuvantarea Tatalui: Viata Fiului!

Darul Tatalui de ziua invierii Fiului: Nasterea prin Iubire in Viata, Chipul de Lumina al Tatalui prin Fiul in Duhul, Omul!
1 martie, 03:14 a.m.

Binecuvantarea Mainilor prin Jertfa este infierea Tatalui: Fericirea

2010-02-28T16:12:00.015+02:00

Sa se indrepteze Rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta! Ridicarea Mainilor mele jertfa de Seara!
28.02 19:01
Bucuria si Pacea din inima nu o poate jefui niciun fur. Acestea sunt darurile pregustarii Fericirii vesnice!
Sa avem duhul umilit in momentul implinirii poruncii aproapelui, primita nu ca ordin caci nu mai suntem slugi ci prieteni ai Fratelui nostru drag, facand voia Sa, ci Sfatul mai inainte de veci ne este noua cunoscut acum ca Sfat de taina al iubirii aproapelui, Porunca devine impreuna-vointa, buna-vointa in comun-uniune, iar Aproapele Frate. Ei bine, atunci inima izvoraste Bucuria si Pacea ce iti aduc un zambet tie in chipul aproapelui, zambetul din chipul celui drag se salasluieste in inima ta si naste bucuria, extazul inimii nascandu-se trupului prin lacrimi in Ziua Invierii, in Lumina, toate fiind transfigurate!
Cand din chipul nostru fata de cel drag impartasim si celor cunoscuti relatandu-le, voia aproapelui ca voie impropriata a noastra, impartasindu-le cu sinceritate si smerenie actul nostru fata de aproapele, atunci acea bucurie, acea energie a darului Harului este daruita celui ce ii marturisesti Bucuria faptei tale. Bucuria nu este divizata cand o impartasesti aproapelui ci se inmulteste.Aceasta este darul, lucrarea Harului! Acea bucurie este o parte din inima ta daruita prin marturisirea bunei-cuviinte celui apropiat spre luare aminte si mai cu seama pentru a impartasi fiintelor apropiate bucuria ta! Inima ce are Bucuria in ea impartaseste aceasta traire cu Hristos si Hristos isi impartaseste Bucuria si Pacea Sa ca dar al Invierii inimii tale, ca scump odor spre pastrare a candelei mereu aprinse, asteptand cu duh umilit , inima infranta si smerita fericirea vesnica. Caci aceasta este Puterea cu care crestinul biruieste, primirea si daruirea sa, jertfirea de sine, esti puternic nu fiindca stapanesti, caci nu esti ascultat ci esti temut, ci fiindca esti si tu la randu-ti iubit, primesti si daruiesti din Trupul nostru, Iisus Hristos! Indrazniti a primi pe Hristos in inimi pentru a birui, pentru a fi Puternic, Tare, a fi dupa Chipul si Asemanarea lui Dumnezeu, primind si daruind, caci Hristos din inima mea iarta daruieste si primeste, El se daruieste ca jertfa Tatalui sfintindu-ne cu Duhul Sfant, curatindu-ne si transfigurandu-ne in Trupul Sau cel Inviat purtand semnele patimii Sale, Iubirea aproapelui!
Nu pot pastra numai pentru mine Bucuria din inima, fapta asupra celui drag o impartasesc repetand-o fata de o noua si o noua Persoana, poate necunoscuta, ca rod al bucuriei launtrice anterioare, caci Hristos lucreaza si acum tainic modelandu-ne inima cu Duhul Sau. Bucuria faptei si gandului meu de lumina il inmultesc prin pomenirea Sa, si nu a voii mele egoiste, intr-o noua fapta imprimata de lumina acelei bucurii anterioare, ce continua in prezent, invesnicindu-se. Pomenirea mea se uneste in pomenirea numelui Celui ce a faptuit toate pentru toti, inca pana la moarte pe Cruce punandu-si Viata. A zidit Viata in locul mortii, a gonit moartea, o lasa fara bold, vrajmasul se rusineaza si fuge! Inima celui drag primeste lumina faptei mele drept chip al jertfei Mantuitorului din bucuria daruita de zambetul, de lumina chipului celui ajutat, chip al lui Hristos, fie prin fapta, fie prin cuvinte, prin rugaciunea tainica pentru aproapele, rostuirea cuvintelor in Lumina. "Cu timp" ajung la crestetul Cuvioasei Parascheva si vazand suferinta aproapelui, curgandu-i lacrimile, vazandu-i suferinta si neputinta, "fara timp" uit de voia si nevoia mea, uit de mine, ma las pe mine si nu imi mai fac griji, ci tot ceea ce ma linisteste si imi aduce Pacea in inima este pomenirea celui apropiat si aflat in suferinta in pomenirea numele Domnului, pomenirea numelui Sau in Inima, caci pomenirea numelui Fiului, Hristos Iisus este Binecuvantarea Tatalui, Cel ce stie Binele nostru si de ce avem nevoie. Uit asadar de mine, nici nu mai stiu ca aveam o nevoie, ca venisem cu o rugaminte, caci....cum iti permiti suflete sa vezi pe aproapele in nevoie si sa te lenevesti lasandu-l sa se stinga in vapaia neputintei neiubirii de aproapele??? Cum iti permiti suflete sa cazi in nesimtirea neiubirii aproapelui??? Cum de te gandesti la tine cand aproapele are nevoie de iubirea ta si a mea si a lui si a noastra, a tuturor, cum de nu lacrimezi, cum de nu ti se sfasie voia asemenea dverei din Templu in rastimpul patimei Mantuitorului, cum de te mai gandesti inca la grijile lumesti, cum ?? Ia Chipul de rob al Iubirii si urmeaza Calea Vietii, jertfeste voia ta pentru aproapele! ...nu mila voiesc ci jertfa, duhul umilit,inima ta infranta si smerita, voia ta jertfita cerand, invocand si indraznind voia Tatalui! Pacatele indraznesc a le face prin voia mea, dar voia ta Doamne nu o am ca indraznire pentru a birui lumea pacatului, firea mea pacatoasa !?
...Si atunci linistea te cuprinde, madularele trupului se linistesc, asa incordarea lor ce denota "grija cea lumeasca este lepadata", simturile se linistesc, trupul se apleaca in rugaciune, isi schimba firea intr-o lumanare arzanda, intr-o faclie ce isi are ca voie, buna-vointa, binecuvantarea lui Dumnezeu in binecuvantarea Sfintilor, Chip al Duhului Sfant, prin lacrimile tale curgand pe moastele binecuvantate ale Sfintilor, lasandu-ti voia ta in grija Tatalui, a Sfintilor mijlocitori a Fiului si a Duhului ce se transfigureaza in Maini ridicate catre Tatal in Rugaciune! Si atunci mintea isi pomeneste aproapele in rugaciune, rugaciunea "mea" se transfigureaza in rugaciunea "aproapelui". Persoana, Aproapele este acum,intr-un prezent continuu, Rugaciune, Timp invesnicit, Persoana este Rugaciune ca raspuns al Iubirii lui Dumneeu! Eu se impartaseste lui Tu in Noi, in comun-uniune inter-personala prin Binecuvantarea Duhului, a Fiului si a Tatalui! Firea mi se schimba in voia "Celui ce este", fiintand vesnic, ca Viata, caci sunt templu al Duhului Sfant si Hristos este Cel ce locuieste in mine! Nu mai sunt "eu=egoismul", ci sunt sfintit si primit de Tatal ca madular al Trupului lui Hristos, Biseica, un madular care nu poate subzista fara celelate madulare, care si ele trebuiesc sa fie in pace si armonie unul cu altul. Si toate aceastea in comuniunea Sfintilor, in Duhul, cu luare aminte a Sfintelor Sfintilor, starea aceasta transfigurata de fii ai lui Dumnezeu dupa har prin impartasirea de Harul dumnezeirii! Si atunci Pacea "mea" devine Pacea lui Hristos, nu mai sunt "eu", ci Hristos este Cel care locuieste , care voieste si care lucreaza in mine. Duhul este "Cel ce" ma modeleaza, El ma cerceteaza si se poarta pe deasupra mea ca o Apa a Izvorului celui Viu, Dumnezeu, Apa cea Vie,de care sunt insetat. Creatia este remodelata, este sfintita prin tine omule de catre Dumnezeu. Acestea doua Maini, Fiul si Duhul, imi ridica inaintea Ta, Dumnezeu-Tatal Rugaciunea care nu mai este "a mea". Iti predai voia ta, dai vointa si iei Puterea, Puterea este impartasirea din, in si pentru Aproapele, este impartasirea din Har si daruirea bunatatilor primite prin Rugaciunea Aproapelui. Preotul ridica darurile primite de la credinciosi inaintea Ta, indrepteaza Rugaciunea credinciosilor, a Mea ca madular al Trupului lui Hristos si templu al Duhului in Biserica spre sfintire, pentru ca darurile jerfei-vointei, bunei-vointe sa fie cercetate de Duhul, sa fie sfintite si primite sfintite, sa fie apoi daruite aproapelui prin Rugaciunea catre Tatal Nostru, prin iertarea aproapelui si daruirea vointei noastre, jertfirea eu-ului primind vointa lui Hristos, lasand voia noastra si facand voia lui Dumnezeu!
Sa se indrepteze Rugaciunea Mea ca tamaia inaintea Ta! Ridicarea Mainilor mele jertfa de Seara! Prin Rugaciune, invocarea Duhului, rugaciunea mea se indrepteaza inaintea Tatalui! Cum? Prin ridicarea noastra ca jertfire a egoismului, din starea pacatoasa, a voii noastre prin Mainile Tatalui cu care a zidit Creatia, Fiul si Duhul Sfant, prin Ei suntem ridicati in stare de jertfa curata, bineprimita la Tatal, Il cunoastem pe Tatal, caci : "aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis". (Ioan 17,3;). Sfantul Chiril al Alexandriei ne povatuieste luminandu-ne: la Tatal avem intrare in stare de jertfa bineplacuta si binemirositoare, ca tamaia, prin Fiul. (P.S.B., vol. 38, cartea a XVI-a). Suntem infiati ca fii ai lui Dumnezeu de Tatal prin Fiul in Duhul. Duhul este cel ce modeleaza, el modeleaza tainic inimile noastre aducandu-le prin jertfa vointei prin Calea, Jertfa Fiului, ca jertfe bineplacute inaintea Tatalui. Sa iertam tuturor toate, ziua Invierii din pacatul egoismului sa o primim ca Taina a Invierii Domnului, jertfa din Seara cea neinserata, a Cinei celei de Taina careia partas ma fa Doamne, caci Taina Ta este in inima mea si vrajmasul ce va incerca inima mea nu o va afla, caci nu mai fac voia mea, ci Tu Doamne si Duhule Sfinte ne ridicati la Tatal nostru, prin ridicarea Mainilor, carora m-am facut partas, fiind si ale mele prin impartasire, nu prin fiinta, facandu-ma mostenitor al Imparatiei Tale ce pomeneste numele tau prin Rugaciunea mea din Lacrima izvorata din Coasta Ta! Fiu al Imparatiei Vesnice ma fa Dumnezeule prin Binecuvantarea Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant!

Un mic nimeni, Anesti, din inima primind si daruind Bucuria Aproapelui!

Bucuria din Inima este Lumina!

2010-02-22T22:56:00.003+02:00

Lumina din noi este Bucuria inimii in rostuirea cuvintelor

Bucuria Inimii este Rugaciune si Rugaciunea Inimii este Bucuria :)

Lumina ta imi este lumina mie imbogatindu-ti lumina

Primeste lumina mea din lumina ta pentru a vedea lumina ta in lumina noastra. Persoana primeste atentia noastra ca o bucurie in inima sa prin gandurile-cuvinte, lumini, rostuite in lumina...
Ce bucurie ca din lumina ta sa imi impartasesti lumina, luminandu-mi insasi lumina mea!! Delicatetea, blandetea cu care inima rade, cu care inima tresalta in lumina semenului imi lumineaza chipul, imi este izvor de pace si liniste, de bucurie...Lumina te intareste, este Putere, este puterea de a impartasi celuilalt bucuria ta, lumina ta, rostul tau, care zideste in lumina noastra si rostul meu alaturi de al tau si al nostru, al tuturor.
Chipul fetei mele capata grai in rugaciune, el devine Lumina, rostuieste in viata noastra sensul chipului Fetei Celei Nevazute, intelegand, luminandu-ne Chipul nostru, vazandu-ne Lumina..
Chipul Persoanei dragi ne ramane in lumina, ne ramane drag, gingas, nu poate fi alipit de intristarile si caderile aceste lumi, chipul luminii celui drag traieste in noi, prin noi si cu noi, luminandu-ne viata oriunde ar fi, aici sau in Lumina, sau nevazut simtirilor. Lumina celui drag imi imbogateste bunatatea, ma in-buneaza, imi da Putere, Bucuria de a darui lumina la randul meu celui care ii sunt drag, hranindu-i inima. Cand inima se hraneste cu lumina din chipul celor dragi ea impropriaza insasi din lumina acelora, firesc, luminandu-mi chipul si bucurandu-le inima.
Cand revad chipul celui drag chipul meu se lumineaza, dispare orice gand-umbra, orice incruntare, iubirea covarseste grija, iutimea maniei, le lumineaza impartasindu-le celor dragi ca lumini-virtuti.
Cuvintele mele fata de cel drag sunt rostuite si lumina din ele, lumina mea, isi pune pecetea luminii mele in Persoana draga, iar cuvintele din inima sa, primite, raman vesnic cuvintele mele, lumina din ele asa de mult ii lumineaza mintea incat oricine altcineva le mai foloseste(deci nu le daruieste, fa cuvintele daruri de lumina celui drag!), dar nerostuit, cuvintele raman ale mele, ele nici nu se personifica, nu se dedubleaza sau altereaza, ci sunt purtatoare de lumina, de lumina mea. Si lumina hraneste inima. Cel drag se imbogateste cu lumina mea, luminandu-si inima sa, vazandu-si lumina pana atunci umbrita de ganduri neluminate. Deci, desi poate cadea, lumina din noi, daruita prin Chipul nostru, fara a mai fi nevoie de cuvinte sau chiar ganduri, lumina noastra ii lumineaza lumina imbogatind-o, reimprospatand-o din inima mea in inima sa, reciproc.
Cand Mirele vine Acasa, lumina icoanei sale, Mireasa, ii transfigureaza chipul in icoana sa, primind lumina sa din lumina chipului lor, izvorat din Lumina...
Cand Tatal isi revede Fiul, bucuria inimii sale covarseste chipul Fiului in asa bogatie incat lumina din el ajunge in launtrul inimii celui asteptat, in lumina sa tainica, redandu-i Bucuria Vietii.
Cand Fiica isi revede Mama, lumina din chipul ei ii aduce lumina in inima celei dragi, prin insasi Bucuria inimii sale, iar Mama isi lumineaza chipul primind si impartasind bucuria Fiicei, din Puterea Luminii, ce o lumineaza prin icoana Miresei, Mirele, din Chipul lor, Lumina...daruind, nu la scimb, ci din Bucuria Inimii, lumina icoanei ei, Tatal, Luminii fiilor lor dragi.
Lumina lumineaza chipurile tuturor, iar bogatia sensurilor, rosturilor din ea imbogateste luminile chipului nostru cu luminile celorlalti, primindu-le ca Bucurie a inimii...
Parintii isi bucura , isi veselesc inima, cand chipul Pruncului le lumineaza viata, puterea de a-si imbogati viata, inaintand in Lumina.
Pruncul fara a sti a grai ne lumineaza chipul, ne da sete de viata si puterea de a continua viata, si nu oricum, nu ca oarecand in umbra, ci in Lumina...Bucuria si fecioria inimii sale, ne lumineaza launtrul inimii, oricat de rece si mohorat ar fi.
Pruncia inimii daruieste celui care ii sunt drag lumina mea ca Bucurie a Inimii sale regasindu-si Lumina sa, bucurandu-se imprecuna cu mine acum de luminile noastre in Lumina.
Cuvintele rostuite, rostite, sunt lumina din ganduri, fiind transfigurate in Rugaciunea din launtrul Inimii, iar ele ne sunt Viata noastra in Lumina, ca Bucurie a Inimii!
15.02.2010

Bucurie!!

2010-01-10T13:38:00.002+02:00

Fiind cam "intarziat" la inima nu am putut vedea decat acum minunile, desi fericiti sunt cei care nu au nevoie sa le vada (Crucea) pentru a crede in Minunea existentei lor, fericiti sunt ei si cei ce se bucura impreuna de Binecuvantarea: Viata!

Cu sau fara voie am plagiat:

Isabellelorelai's Weblog

Blog amar. Şi tăcut

Cei mai curajoşi copii din lume vă mulţumesc pentru ajutor şi vă urează Crăciun fericit!

La mulţi ani!

Bucurie!!

Sfinte Nicolae iti multumim pt lumina Noastra

2009-12-06T17:47:00.003+02:00

OMul are o inima/lumina asa de mare incat, orbindu-ne, nu-i vedem decat umbra, in timp...
Nu este bucurie mai mare sa-ti regasesti Lumina in lumina celor ce te inconjoara, ca fiind lumina luminata de chiar chipul tau, de vederea ta dinlauntru, prin Insasi Lumina...
Ce chip frumos!!!...si primind in mana painea, oricat am arunca de mult in chipul nostru, fara acel ciob, coltz rupt al cubului, nu am putea vedea, cu totii intr-un glas de iubire, sa cunoastem ce luminos este chipul nostru, ce frumos...e asa de luminos ca nu-i pot concepe vre-o uraciune oricat am gresi, e tare frumos...cubul Nostru, chipul dinlauntrul Luminii Treimice

...lumina din "Ce cub perfect!" in Lumina din Nichita Stanescu...

Addenda - pentru Anonim:

..."Laturile" cubului sunt: Tatal, Fiul si Duhul Sfant - lungimea, latimea si inaltimea unui cub - una fire dumnezeiasca
...golul, desertarea dinlauntrul lor, al dumnezeirii, este OM-ul,
coltul ciobit din painile sale facute de noi pietre - pacate prin caderea din starea paradisiaca - este jertfa Mantuitorului pentru a noastra mantuire mucenicia tuturor martirilor, crucea tuturor Sfintilor...ce Cub perfect!!!

Sfinte Nicolae, iti multumim ca ne-ai impartasit cu drag din Lumina Noastra, dara ta de lumina ne va tine zambetul mai tremurand si mai mare, mai plin de viata si de iubire

Bucurie Parinte!

18:01
06.12.2009

Rostul Persoanei este innoirea comuniunii in: Noi

2009-11-22T05:31:00.003+02:00

Persoanele au ramas fie si in parte "Adam", ei ("EI" nu isi are rostul in comuniune, care subzista doar in "NOI" printr-un "EL" iarasi nu individual, ci tot in comuniunea personala a unitatii firi) fie si posterior rostuirii persoanelor, sau existentei lor denaturate, pun nume, porecle, atribuie insusiri nestatutare pana atunci celor din jur in functie de rostul fiecaruia, ceea ce face si este, le innoiesc, asa cum, repet, Adam a facut cu cele/cei din jur. Asa fac oamenii denaturat si cu fratii lor ca si cum ar fi creatie subordonata (firea dezbinata induce intregul ca fiind proriu doar EU-lui si nu Comuniunii in NOI, si nu se opreste din acest act pana ce nu isi gaseste adevaratul rost al innoiri in Duhul Unitatii, daca apuca pana la sfarsitul vietii pamantesti), dar si fata de creatie o rostuiesc sau altereaza, pentru ca imprima si o pecete a rostului lor in nume, buna sau nu; in plus ei, pardon, noi - deci subiectivi - nici nu prea suporta sa numeasca o existenta altfel decat modul in care ea subzista, le schimba numele in ceea ce sunt...desi vrajmasul, prin voalarea acestei trasaturi iconice, umbreste aceasta auto-ritate, demnitate imparateasca de fii ai Imparatiei, cu norul patimilor, falsa icoana a persoanei: ingamfarea, invidia, rautatea ...Cred ca este un atribut al persoanei sa innoiasca dinamic, sa improspateze comuniunea sa; si Tatal a facut la fel prin Fiul in Duhul, imprimandu-ne rostul indumnezeirii... innoirea numelui de Fii ai lui Dumnezeu, cu siguranta pt ca existam prin Iubire, si rostul nostru este innoirea numelui personal pana la asemanarea cu Izvorul prin care subzistam: Iubire!

Smerenia arata Simplitatea Chipului compus al "Celui ce este" Necompus.

2009-11-22T02:18:00.010+02:00

....Intr-o zi, o persoana mi-a scris ca, din pacate, Credinta, "Religia crestina nu a mai pastrat decat respectul majusculei cu care" redam noi (apofatic si/sau nepriceput) necunoasterea numelui Divinitatii ca "Dumnezeu"....

De curand, cateva ore, fiindu-mi pofta, m-am asezat la masa bunatatilor cugetatoare, asternuta de Pr. Staniloae, cuminecand hrana "despre" Sfintii Ingeri si capacitatea/capabilitatea lor de a comunica/de a ne intelege si cunoaste pe noi, si prin revelatia directa a lui Dumnezeu primita de noi, mijlocind cunoasterea noastra, cum cunosc inteligibil si ei, hranindu-se inteligibil mai presus de om, pe Dumnezeu, Persoanele Sfintei Treimi...
Desi erau Ingeri randuiti in cetele inferioare ale ierarhiilor, care primeau cunostinta slavei dumnezeiesti de la cele superioare, totusi, acei Ingeri din jurul Mantuitorului, la Inaltare, au atentionat cetele din apropierea tronului dumnezeiesc sa "deschida" portile Ceruluisi sa-i slujeasca Domnului, ca Acesta, Hristos, este Imparatul Slavei Care este pururea de-a dreapta Tatalui, Taina necunoascuta pana atunci de cetele superioare

Ierarhia nu se altereaza, ea isi pastreaza raportul si rostul/lumina/sensul inzestrat de Dumnezeu, prin Smerenie se transfigureaza pastrandu-si rostul fiintarii!

Ingerii ramasesera in aceeasi ierarhie unii fata de altii, raportul fata de cunoasterea lui Dumnezeu insa se schimbase, caci smerindu-se in ascultarea fata de celec superioase, si slujind celor mici, s-au inaltat in asemanarea Smereniei Puterii dumnezeiesti, Duhuri ale Tatalui prin cunoasterea planului mai inainte de veci a Ingerilor si Arhanghelilor, Ingerilor pazitori, precum si Iisus Hristos, Chip de rob luand, smerindu-se se intrupeaza, pentru ca noi, ca frati ascultatori ai Chipului de rob sa ne nastem ca asemanare a Smereniei Iubrii dumnezeisti, Fii ai Tatalui, care impreuna unite prin cele doua maini parintesti-creatoare ale Tatalui sa ajunga sa te cunoasca pe Tine, Dumnezeul cel Adevarat, ajungand la Simplitatea Chipului compus al Celui Necompus.

In smerenia sjujirii chipurilor de rob, Ingerii intrec in cunoasterea tainelor dumnezeiesti cetele superioare lor.

Intr-o societate in care cei mici cad, sunt smeriti iconomic sau se smeresc ei cu ajutorul celor ce smerit ii ajuta, ei "cad" in urcusul "Muntelui Smereniei", la inaltimi adumbrite de cunoasterea lui Dumnezeu, dar nu in ultimul rand raman in natura/lumina/rosul celor randuite mai inainte.

Este uimitor cum chipul angelic este cuprins in chipul Omului, chip al lui Dumnezeu, desi Chipul lui Dumnezeu nu este cuprins in totalitate de chipul angelic! Aceasta o arata Simplitatea Chipului compus al "Celui ce este" Necompus.

Duhul Sfant este Smerenia Puterii dumnezeirii, al carui Chip inainte de caderea ingerilor trebuia asemanat. Puterile fara de trup sunt trimisi sa slujeasca, sa ajute, precum si Duhul in comuniunea fiintei dumnezeiesti, Smerindu-se, participand la Viata Puterii ca Duhuri ale lui Dumnezeu.
Fiul este Smereniea Iubirii dumnezeirii, al carui Chip inainte de caderea oamenilor trebuia asemanat. Oamenii sunt chemati si inzestrati sa fie Parinti (iubitori) ai Creatiei, Smerindu-se, participand la Viata Iubiri ca Fii ai lui Dumnezeu.

... Se pare ca raspunsul dat acelei persoane, pt ca se impune unul, este ca: de fapt astazi, si nu numai, Credinta/Religia crestina este "cenusareasa" mintii, ce ne hraneste Chipul din cunoasterea smerita a lui DUMNEZEU.

Asadar,

Smerenia este Simplitatea Chipului compus al "Celui ce este" Necompus.

Raspunsul Iubirii Tatalui prin Chip in Duhul este Omul

2009-11-09T21:35:00.005+02:00

-Doamne te iubesc eu pe Tine?...
...
-Da Doamne, Tu ştii că Te Iubesc!

Bucuria inimii nu poate fi decât în Duhul, ea este tainică, gingaşă ca o adiere de vânt. De multe ori Îi simţi prezenţa doar după ce constaţi trupeşte lipsa. Doamne eu ştiu că te simt şi atunci când aceşti cinci fraţi ai trupului meu sunt morţi inimii mele. Nu duhul meu este mort, nu inima mea, ci cele cinci simţuri, chiar de-mi vei trimite dovezi şi nu am iubirea gingaşă a Duhului, cu ce+mi va folosi mie? Deci, Tu Doamne ingustează-mi simţirile trupului pentru lume precum este zugrăvit chipul Sfinţilor în Icoana ce are subţiate şi istovite prin post şi iconomie mădularele simţirii trupului spre a se uni omul cel nou în adâncul inimii sale cu Tine. Duhul Tău Doamne ştiu că nu l-ai luat de la mine, dar între trupul meu şi Tine este o prăpastie care nu o poate trece decât Duhul Tău în credinţa Fiului Tatălui.
Duhul este o Persoana delicată, El nu caută ale Sale, este noua noastră stare, a sfinţeniei, El este candoare, se întristează, se ruşinează de spurcăciunea noastră, fiindu-ne alături în Iubirea Fiului în Sânul cald al Tatălui.
Duhul este Iubirea, Chipul Smerit al Fiului, iar Sfinţii sunt Iubirea Duhului.
Mă doare când cel drag nu îmi acordă atenţie, nu îmi este indiferentă prezenţa, simţirea Ta. Gingăşia prezenţei Tale mă încălzeşte, îmi dă Putere de Viaţă, îmi învie duhul din prăpastia gheenei.
Plinirea fiinţei îmi este copleşită de căldura Duhului după care îşi primeşte rostul Căldura Sfinţilor Tăi Doamne. Cu acea Căldură fiinţial maternă acoperă-mă, purtându-se gingaş pe deasupra Chipului nostru. Duhul este Iubirea Ta maternă, din care ne naştem spre unire în Duh şi în Domnul Iisus.
Îmi este întristată întristarea în inima gingaşă plină de Tine, de tainica Ta retragere cu Duhl în fiinţa-mi insondabila şi fărâmiţată cu care-mi este îmbracată persoana, căci cruzimea aproapelui imi duce întristarea la întristarea Duhului, e o deşesrtare a Duhului după Chipul Fiul în întreaga noastră fiinţă, după cum şi nasterea cea nouă din gingăşia covârşitoare a Iubirii creatoare a Tatălui.
Trimite Doamne iar pe Duhul Tău la fraţii mei, fraţii trupului, deşi ştiu că ei nu vor simi tainica Lui retragere în adâncul inimii mele, în tainica ei aşteptare a plămadei Împărăţiei Tale, dar simţind ei lipsa Ta, măcar să-şi întrebe alterat si fragmentat, deşi o singura persoană, Fratele din lăuntrul inimii:
-Duhul nostru Drag, mă iubeşti Tu pe mine?
...
Moartea trupului, împreună cu toţi fraţii săi arată învierea sufletului, dezrobirea sa din legăturile morţii, puterea şi voinţa Fiilor de a primi tainic şi apofatic, în adâncul de nepătruns a dumnezeiescului întuneric al inimii, pe Duhul unităţii firii transfigurate, care se poartă veşnic deasupra Chiplui nostru de fii ai Tatălui!
...
-Da Doamne, tu stii că îmi este dulce şi iubitoare prezenţa Duhului Tău, prezenţa plină de Putere, care face ca şi constatarea trupească a lipsei Sale să capete conţinut cald, mlădios, de Iubire gingasşă a Duhului!

Răspunsul Iubirii Tatălui prin Chip în Duhul este Omul!

La mulţi ani tuturor celor ce poartă numele Sf. Claudiu, ca răspuns al inimii lăuntrice omului...

2009-05-02T18:41:00.000+03:00

Lumina Invierii sfarma lanturile robiei redand chipului chipul treimic

2009-04-18T21:39:00.000+03:00

Ce tata isi poate privi fiul trimis la moarte?
Ce Inima poate sa aibe astfel incat, El, Tatal, sa dea exemplu si salvare pe insasi Fiul Sau!?
Bucuria duhului de a te reintalni cu Tatal, deplin, transfigurat, ca plamada a vechiului Adam, dar si Prototip pentru acelasi umbreste moartea! Despartirea sufletului personal de trupul transfigurat si unirea cu Treimea Sfanta, dupa chipul Ipostasei hristice, izvoraste in noi nadejdea vietii vesnice si nu a mortii, ne fagaduieste pregustarea invierii prin insasi mireasma Duhului, in icoanele Sale: Sfintii.
Bucuria iminentei re-inoiri umbreste intunericul mortii: mintea nu-mi mai zareste efemeritatea, simtirea asteapta plina de emotie despartirea temporara de trup doar ca celebrare a re-intalnirii cu Dumnezeu: fata catre fata! Daca bunaoara Spatele-i ni se descopera luminandu-ne Calea, Fata Tatalui capata in inimile noastre sangerande de sangele lui Hristos noi forme, transfigurata prin puterea dumnezeiasca, dar si nadejdea omeneasca a invierii! Chipul Tatalui nu este autoritatea unui Fiu rece, protocolar, chipul Tatalui prin actul jertfirii se transfigureaza in chipul Hristificat al Fiului, Sfatul cel de taina dinaintea veacurilor se plasticizeaza si reactualizeaza in noi capacitatea de a vedea in fapt, transfigurand timpul, demnitatea de fii ai Tatalui ce cunosc extatic, caci doar in parte cunoastem dupa vederea credintei, Sfatul cel mai inainte de veci, si se hranesc cu noul lor chip transfigurat, pe care potenta medievala la conservat.
Persoana transcende timpul si cunoaste voia Tatalui dinainte de veacuri, dar si Istoria, prin Hristos, se dilata, isi imbiba crengile nadejdii deasupra timpului istoric si patrunde in timpul hristic!
Treimea Dumnezeirii isi reflecta bunatatea in icoana treimii: dumnezeirii, duhurilor si a oamenilor!
Treimea Persoanelor isi extinde harul asupra treimiii firilor, dandu-le prin re-inoirea Invierii demnitatea sfatului dumnezeiesc!
In aceasta demnitate plenara trebuie sa ramanem in fata alterarii, demnitaea omului de fiu al lui Dumnezeu in Duhul duhurilor!
Persoana hristificata este pnevmatofora!
Bucuria invierii, prin pregustarea ei in Invierea Domnului nostru Hristos, naste in noi necesitatea launtrica a glasului pnevmatofor: Avva Parinte!
Invierea statorniceste bucuria regasirii identitatii pierdute edenic si nu este un simplu act juridic de adoptie, de ascundere a stricaciunii firii cu o lumina straina si infinita a atotputerniciei divine!
Invierea transfigureaza timpul intrucat ne daruieste inaintea ei bucuria invierii, prin actul jertfirii si Invierii Domnului! Aceasta Inviere invie in noi simturile sufletului dupa chipul invierii trupurilor profetite veterotestamentar.
Primirea in inimile noastre, in rarunchii madularelor a lui Hristos, trup si sange (viata vesnica), ne da putinta pregustarii pascale a invierii trupurilor, dar si a sufletelor de sub robia luciferica a pacatului.
Oglinda trupului este sufletul, iar curatirea trupului reflecta lumina sufletului, avand ca torte ale invierii stralucirea ochilor chipului luminos, pnevmatizat, unit tainic cu Hristos, care se impartaseste la randul nostru cu iubirea noastra, ce postuleaza aprioric pnevmatizarea!
Persoana devine "treime", iar tronul acesteia este inima!

Prin Inviere Persoana isi recapata chipul Sfintei Treimi!
Lanturile pacatului ce acopereau chipului treimic ale persoanelor au fost sfaramate de Lumina dumnezeiasca a Invierii!

Vestind si buncurandu-ne de Invierea Domnului sa fim martori si partasi ai invierii noastre launtrice dupa straveziul chip al Sfintei Treimi, strigand cu totii in acelasi glas launtric:

Avva Parinte, in si cu Hristos noi, fii Tai, am inviat!

Hristos Anesti!

2009-04-18T21:27:00.000+03:00

Bucuria harului ce transfigureaza chipul luminii sa ne aduca tuturor celor ce asteptam invierea simturilor de subt robia patimilor cuget curat, minte in plina liniste si inima plina de Duhul, izvorata din mijlocirea celor mai dragi fiinte, icoana a ingerilor, pregustare a sfintilor!

Tuturor celor dragi, precum si celor cunoscuti, dar nu in ultimul rand tuturor persoanelor le urez Sarbatori pline de Lumina Invierii, de invierea lui Hristos in inimile noatre, avand ca dar de binecuvantare: buna intelegerea si linistea launtrica.

Hristos, Domnul, sa izvorasca in inimile tuturor Lumina Invierii, luminandu-ne chipul spre o mai buna vedere si intelegere a aproapelui si spre intarirea nadejdii de fii ai Tatalui ceresc!

Hristos a inviat!

crucea epectazei este corola chipul de Sfant

2009-02-21T12:56:00.001+02:00

Chipul fetzei imi arata starea. Imi strivesc corola fetei. nelinistea si regretul imi provoaca alterarea chipului. Aceasta denaturare imi afecteaza fizionomia dihotomica. Imi ascund chipul cand gresesc, oarecand po-menindu-mi stramosuL, imi strivesc chipul okilor in causul palmelor, dreapta imi sustine fruntea plecata in ascunzisul luciferic.Barbia-mi este doar umbra mainii care imi astupa gura clevetotoare. Chipul omului, sufera o revolutie a madularelor. Daca dreapta tatalui creaza pana acum via lumii, dreapta-mi nu poate decat ascunde rusinea chipului plecat in umbra genelor. Se desprinde de simplu rob al trupului, se revolta, asculta soapta duhului. Daca ar putea, fie si numai prin prin oftatul mainii prin par si acoperirea okilor, sa le redea lumina chipului prin tina of-ului. Mainile-mi coboara sacadat in dreptul buzelor, se impreuneaza pentru a capata puterea de ridicare in mijlocul fruntii. Genunchii mi se pleaca odata cu privirea. Gatul ma vinde pe argintii milei, si-mi slaveste chipul in razele blande ale Soarelui. Treimea mainilor imi rasfange prin bunavointa glasul Cuvantului de iertare. Cuvantul devine rugaminte, iar rostit cu personalitate devine rugaciune. Trupul sfideaza firea edenica, si desi-si ascunde chipul in lutul palmelor, smerit se pleaca spre iertare prin Cuvant.
Imi ascund cu mainile chipul de rusine, avand constiinta prezentei in Fata lui Dumnezeu, dar nu am taria credintei sfantului de a ma intoarce si a spune: intoarce Doamne Fata Ta de la pacatele mele, nu pot, nu vreau desi am pregustat ridicarea in comuniune, desi caderea-mi este egoista.
Mi-e rusine, dar in mod pacatos, caci nu ma ridic desi cad, nu gasesc de multe ori puterea sa-mi intorc chipul, sa mi-l luminez, sa re-devin lumina, dar constientizez ca nu pot fara a fi indreptat spre Dumnezeu, sa-I spun fie si acel simplu multumesc, al firescului de chip al Sau, de care Dumnezeu ne aduce aminte mereu prin glasul constiintei, prin pregustarea comuniunii, care-L face sa se odihneasca oarecand in hexaimeron, dar acum cu Asemanarea-i luminata-n Sfinti.
Prin Cuvantul de iertare, prin jertfa rostirii, capata puterea si demnitatea pe care a blamato Adam, isi ridica okii sper Cerul Imparatiei. Isi cere iertare, isi recunoaste greseala. Mitul vamesului este transfigurat. Caderea omului prin harul tainelor capata nadejdea iertarii, caderea omului devine altarul pe care prin nadejdea iubirii isi va inalta crucea. Firea umana participa extatic la actul jertfei prin rugaciune. Rugaciunea este pecetea omului. Este noua haina a omului, leacul indreptarii personale.
Omul devine cruce, prin coborarile lumesti si urcarile duhovnicesti, se face propria jertfa, aduce jertfa smereniei aduse harului lucrator din turpul avid de slava, de rost, se sens.
PERSOANA naste taina. Persoana nu tainueste, ci impartaseste firea celorlalti. prin persoana se unesc firile, care isi pastreaza identitatea. Vesnicia nu apartine timpului creat. Il transcende inca si prin rost. Totusi infiaza timpul. Vesnicul subzista in timp. Cel ce este ne da noua rost, celor ce suntem persoane.
Rostul stihiilor devine invaluit de lumina, iar denaturarea lor le umbreste chipul, care inca mai ramane diluat in seva creatiei. Aceasta slaba luminare inca se mai zbate pt a razbi din intuneric, de a iesi la iveala.
Caderea ia semnul pocaintei, iar ridicarea prin semnul rugaciunii vindeca rana sarpelui pentru ca buna-vointa si constiinta raman.
Insasi emotia lucrarii binelui arata sensul nostru in lumina, regasirea noastra in lacrimi, in intretinerea caintei, combustibilul echilibrului.
"Viata duhovniceasca este o cadere si o ridicare permanenta"1, in care sondajul diavolului, falsfica abundenta ridicarii, nedreptate amendata de ceasul milei, ce binecuvinteaza sfintii. starea de pocainta, setea de pocainta devine natura, jertfa devine persoana, jertfa se invesniceste, datorita caderii iminente a potentei.
Sfantul previne pacatul, prin cainta neintrerupta, in care exista doar rugaciunea sfintilor, si nu repausul lor. Sfantul se odihneste prin rugaciune, dar nu una a caderii ca act, dar ca pregustare. Iata caderea este transfigurata in urcus duhovnicesc prin rugaciune, rugaciunea devine ascultare. Ascultarea este rupta din Rai, este pocainta sfintilor, prin primirea de la Duhul darul smereniei, caci "aceasta nici macar o data nu pretinde ca a pus inceput bun"2 Smerenia, nu esdte nicodata simpla umana, ci este imreunata cu harul, nu poti persista in smerenie fara har, iar aceasta persistaenta in har este pecetea sfintilor.
deci Prin crucea epectazei, prin cadere si ridicarea in chipul rugaciunii trupului, a unirii duhului cu harul smereniei, pacatosul este luminat ca potent sfant, devine lumina pentru intuneric. Si dupa incetarea intunericului trupului, devine una cu Lumina, spre luminarea tuturor, ca raza a Luminii. Intreaga natura participa la rugaciune dupa chipul stapanului inca de la binecuvantarea edenica, si este transfigurata haric-extatic in lumina, ca finalitate a reinoirii apocaliptice.

Toate isi au rostul lor, iar denaturarea lor in timp, ca denaturare a timpului, ca profanare, compromite efectul lor aprioric. Prin sfintire, si mai cu seama re-sfintire, rostul lucrurilor isi intra in firesc, sunt patrunse de lumina, dar firescul lor nu mai este cel dinainte ,ci este unit sublim cu energiile necreate. Rostul lucrurilor prin sfintire devine lumina.
O fapta, un act facut intr-un timp denaturat, nelalocul lor denatureaza firea acelui lucru; timpul participa la creatie ca insasi creatie, dar nu cu finalitate ontologica, ci transfigurat in comuniunea vesnica a iubirii, impregnat in firescul persoanei. Daca acum omul, persoana, este supusa timpului, aceasta, prin sfintire, se va transfigura odata cu persoana, cu creatia, in Bisrerica vesnica, timpul se imbisericeste, prin rosul sau luminos al vietii Fiului in DUHUL.

1- IPS Antonile Plamadeala
2-Arhim. Cleopa Ilie

Timpul sfintit este asemanarea Vietii.

2009-02-20T17:32:00.000+02:00

Chipul persoanei nu poate fi dezlipit de timp.
Timpul nu dispare dupa moarte, caci ar disparea si chipul celui drag.
Daca acum, fara timp, nu putem rememora chipul persoanei, cu atat mai mult dp moarte.
Timpul nici nu se dilata, nici nu se comprima, ci se presonalizeaza, se unduieste dp "forma" chipului persoanei dragi re-memorate. Este o taina in care cel re-memorat este vazut altfel, ii este conferita valoarea sa personala in timp, nu mai este persoana neinsemnata din timpul trecut=profanat-nesfintit, devine mai luminos, mai actual si mai cu rost in amintirea celui drag.
Timpul participa la taina persoanei fata de care exista o relatie personala, fata de cei dragi, dar si fata de cei urati. Timpul personalizat, schimba persoana, dar si persoana schimba timpul. Totul este o lucrare, aceasta este taina. Taina lucrarii harului in timp prin persoana asupra creatiei.
Persoana umana devine manusa Tatalui, care "pana acum lucreaza", dar nu o persoana oricare, ci firea noastra umana, in persoana Fiului, in care noi toti ne regasim, nu utopic ci ca existente personale concrete.
In viata vesnica, vedem fata catre fata si cunoastem direct, nu in parte, ca prin ghicitura. Timpul se impropriaza, se ataseaza entitatii care-l transfigureaza si devine Una, alaturi de multe altele, se imbisericeste in Duhul prin Fiul ... sa fie Una.
Ratiunea unui lucru primeste impreuna cu rostul sau si trairea, induhovnicirea. Timpul se induhovniceste, se sfinteste. Devine taina, nu interval, se personalizeaza, se muleaza personal in har.
Persoana este taina. Nu o poti defini fara existanta alteia, fara o raportare la alta persoana , ca subiect. Definirea persoanei este in timp, prin traire, simtire, prin cele trupesti dar si cele duhovnicesti.
Induhovnicindu-se persoana , sfintindu-se, se sfinteste si timpul, devine haina omului.
Este imbracat cu ea, si ii acopera hainele de piele, cu mai mult rost, sens, cu lumina, atunci cand este timp sfintit.
Cand insa timpul e fara rost, altereaza persoana, caci poarta pecetea ei prin actul vointei, ii scade din lumina, ii umbreste chipul, ii ponoseste pana si hainele de piele, se denatureaza. Unirea umanului cu dumnezeiescul, persoana cu harul, se face in timp sfintit, timpul devine liturgic, isi schimba firea, nu se mai masoara in unitati, ci subzista in trairea persoanei, ia parte la actul persoanei, se personalizeaza.
Timpul personal poarta in el pecetea persoanei, prin rememorare, prin po-menire.
Menirea omului este de a personaliza in Duhul totul. Nu este o personalizare egoista, ci una sinergetica, hristificata, una a harului si a umanului. Prin po-menire, prin anamneza intrec teoria relativitatii, sunt si aici si acolo, oriunde in timpul sfintit, capatand sens de locas, de identitate personala ca numele, nu in mod egoist, ci in comuniune personala, prin po-menirea mea, persoana, a altei persoane, sau altor persoane.
Timpul sfintit inseamna comuniune, inseamna vesnicie. Timpul isi schimba firea prin dragoste. Dragostea este semnul persoanei. Iubirea este izvorul dragostei de la care se adapa orice persoana din care va tasni rauri de apa vie, aceasi apa peste care se purta Duhul. Aceasta apa va schimba acum toate, le va pnevmatiza, si va naste totul din Duh, va naste Una din Duh, Biserica.
Timpul cedeaza trecerea Duhului. :) Primeste pecetea Duhului, si Duhul se salasluieste in timp.
Nu ma mantui in timp, ci in Duhul. Nu sunt deplin fericit in timp, ci in duhul. :)
Timpul sfintit devine comuniune, dar in Duhul.
Timpul sfintit este adumbrirea Duhului, prezenta Fiului, ca act de Iubire a Tatalui.
Dumnezeu transcende timpul, nu se margineste la interval, dar in comuniune cu persoanele umane, re-in-noieste timpul, il sfinteste, si-l face propriu Duhului. Astefl Fiul se intrupeaza in timp, in Duhul.
Timpul sfintit este Viata Chipului in Duhul.

Dragostea buna-Vointei este asemanarea Iubirii.

2009-02-19T11:55:00.000+02:00

Ma trezesc in fiecare dimineatza, imi clatesc chipul in apa, imi pun masca firii - pacatul, si ma uit in oglinda sufletului. Cate griji nu zaresc in launtrul sau, cate ganduri rasfirate, imprastiate pe genele inca nearanjate. Imi descretesc insa fruntea uitandu-ma in ochii din privire.
Golul inimii imi spune k nu-s doar ochii mei, ai sinelui - trupul, ci sunt poarta inimii, stindardul credintei.
Oftez, oftez adanc cu razele-mi spre pamant, doar pentru a capata puterea de a zambi. Puterea sta in taria vointei, in zelul lui Saul de care este temut pana si de Apostoli. Stiu insa ca sunt un fir de iarba. Ce putere pot sa am, (puterea nu este detinuta ci impartasita :}), daca vointa-mi se clatina si la cea mai mica adiere a umbrii celor ce cauta sa inghita prin rea-vointa inefabilul persoanei - asemanarea?
Ce putere poate sa aiba cel ce are vointa nestramutata, fie si rea-vointa, coaja putreda a fructului interzis din Eden? Fericit este cel ce primeste cearta, si nu oricare , ci de la prieten.
Si ce prieten poate fi mai mare decat Tatal, decat Fratele si fratii, ba chiar si fii, atunci cand ai sadit si fii in ogorul mantuirii.
Cei dintai frati sunt ingerii, care au primit aceasta putere de a ne fi frati, tocmai datorita buna-vointei Tatalui de a ne uni in comuniunea Duhului.
Cel mai mare frate este Fratele plin de iubire, care S-a jertfit pentru noi, care imi clateste chipul nu in fiecare dimineatza a soarelui, ci a sufletului, cand ochi-mi stralucesc de feciorie dihotomica.
Tatal este cel care ne iubeste prin fire, ca fii ai lui. Si oare nu si Tatal tot prin firea Fiului ne iubeste, caci firea noastra in El a fost mai inainte de a ne naste, in planul treimic, sfat de taina adus noua la cunostinta de fratii nostrii?
Ce putere pot avea daca insasi duhul celui ce ne-a fost ca tata, dupa firea pamantului, a pus nume celor ce-i primea in stapanire. Stapanirea arata puterea, putera asupra robilor.
Exista insa o Putere, pe langa puterile, care co-exista prin Vointa, caci se nasc doar cei noi, din vointa creator-iubitoare a Logosului, fratii nostrii.
Puterea aceasta este slava. Slava este rodul cules de plugul duhovnicesc, prin insasi indreptarea semintei inflorite spre Cel ce le-a sadit, spre Soare. Slava este din smerenie, si este primita prin jerta. Cu cat cresti mai mult in slava este putere.
Zestrea unei mirese este masurata in darul Tatalui, in educatia Duhului si Fecioria Fiului.
Cel ce este deci Dragoste, este si Putere, ca actualizare a vointei, ca rod al buna-vointei.
Urcam in slava prin jertfa vointei, imputernicindu-ne pe vointa Crucii, devenim jertfa-vointa. Dar jertfa crucificata, este hristificare, este Binele, devenim prin lucrarea noii vointe, a harului, caci asta e lucrarea firii plenare, devenim buna-vointa, Dragoste.
Dragostea nu cauta ale sale, dragostea este educatia Duhului, caci Dragostea "nu se poarta cu necuviinta", cei ce primesc pe Duhul sunt curatiti prin jertfa feciorelnica, "indelung rabda", fara interes ego-centric, caci "nu cauta ale sale".
Dragostea este Puterea vointei care a nascut-o, este Puterea Tatalui, a buna-vointei, caci "nu gandeste raul", este Puterea si buna-vointa fata de jertfa Fiului prin intrupare, a Adevarului, caci "se bucura de Adevar", Dragostea este Puterea Duhului din care ne-am re-nascut, nu ca existenta, ci in-noiti, este suprema Putere, caci este mai mare decat credinta si nadejdea.
Dragostea este puterea desavarsita nascuta din Iubire, spre a-i fi asemenea, dupa vointa, prin con-lucrare, nu mai sunt 2 vointe, este una conform cu lucrarea, vointa este re-nascuta din lucrare, se uneste in Duh cu Persoana-se personalizeaza, ce este acum in-noita de Hristos, "iata toate le fac noi", in con-lucrare, a harului si a creatiei, pamantul.
Toate cele existente sunt transfigurate, prin ascultare, in co-participare, prin presonalizare, capacitatea de a fi cu rost, plina de sens, de Lumina, a existentelor, dar cel mai desavarsit a celor ce participa insasi la aceasta lucrare de personalizare, prin raspunsul buna-vointei, Dragostea.

Dragostea buna-Vointei este asemanarea Iubirii.

... Cu buna-vointa imi sterg chipul proaspat imbaiat cu mandylonul credintei, si privesc fata catre fata Bunatatea-Vointei, spre ascultare jertfelnica.

...

dar in dar de ziua nasterii numelui spre existenta, care este semn al Puterii, si nu al stapanirii, ca semn de robire frateasca prin Hristos, si nu robire patimitoare a rea-vointei sau a vechiului nume supus lutului.
Astazi sunt nu altul, nou. Sunt fiu in-noit prin Har din Duh, caci bine-voiesc.
Suntem Dragoste.

Harul hristifica prin purtarea Crucii.

2009-02-19T11:53:00.000+02:00

Lipsa persoanei imi naste intristarea, Sf Maxim spune k fiinta nu se naste, ci vine la existenta, si k doar persoanele se nasc.

Intristarea se substitue persoanelor cu care ar fi trebuit sa fiu in comuniune, si prin alteritate capata sens de existenta subiectiva, consumata ca obiect. devine de fapt o hrana a sufletului, dar o hrana fara continut ontologic, asemenea duplicitatii patimilor.

Astfel patima intra in constitutia atletica a sufletului, alterandu-l, dandu-i ca rost un gol, un gol spiritual ce provoaca in cele din urma setea care nu va fi potolita decat de Apa cea vie. El se substitue intristarii "ontologice" ca Persoana cea noua, care devine Subiectul vietii personale...

Se produce initial, in inima si sufletul celui indreptat, o infiere a acestei Persoane, care in realitate a dus la infierea noastra de catre un Tata suprem, care ne iubeste in mod unic si interminabil, ne iubeste pana la iertare, infiinteaza iertarea ca stare superioara de iubire, ca dovada a reabilitarii noastre in ciuda neajunsurilor si a egoismului personal, Tata care ne primeste la El prin garantul nostru, Mijlocitorul, Fiul cel intrupat.

Patima deznadejdii, intristarea se hristifica, devine astfel Cruce, pecetea cea noua a lui Hristos. Acest nou semn ne va reinvia atat sub aspect trupesc prin transfigurrea eshatologica a inoirii, sub stindardul invierii, cat si sub aspect ontologico-pnevmatic, al reinoirii prin baia Botezului.

Prin har toate isi schinba ratiunea de a fi. pentru ca RATIUNEA ESTE FIUL, iar HARUL este al FIULUI, Cel care ne-a infiat, si care prin acest har ne-a dat o noua consubstantialitate, cea de nou fiu, a fiului lui Dumnezeu Tatal, skimband ratiunile de a fi a lucrurilor in ratiunea harului, in hristificare.

Prin har se poate explica de ce natura lucrurilor se schimba, caci sfintii merg pe deasupra apelor, vindeca boli incurabile, invie mortii, si toate cate sunt impreuna cu ale Duhului, cu care, impreuna putem striga indreptatiti acum Avva Parinte, intr-un singur glas, cel al Bisericii, in afara careia nu exista mantuire.

apologia fericirii

2009-01-04T23:58:00.000+02:00

Intrebandu-se ce este fericirea chipului ars de soare, omul isi da seama ca nu pentu el este raspunsul ci pentru celalti.
Ce bucurie pot sa am daca nimeni nu poate participa la ea, fie acel cineva o entitate nesesizata senzorial?
Fericirea nu este a mea, este concluzia vazuta de ceilalti si resimtita asupra persoanei mele prin atitudinea, relatia lor fata de mine.
Ce rost are sa imi spun ca sunt fericit, as fi stiut deja asta dinainte ca ratiunea sa dea umbra sunetului.
Astfel fericirea nu este egoista, nu acesta este scopul ei, fericirea deci este comuniune, si fara satisfacerea acestei nevoi, prin realitati ontologice personalizate, nu este fericire, nu exista.
Sunt fericit pentu ca stiu ca exist si nu intamplator.
Fericirea este existenta impartasita lui noi prin El.
Fericirea este expresia dialogului personal plin de roade hranitoare pnevmatic.
Fericiea este umplerea golului interior si sacru al persoanei, la care are acces pe langa unicul eu, doar Persoana.
Poti primi in inima ta pe oricine, dar iti va raspunde doar persoana :)
Fii fericit....este urare de la Eu catre Tu,
Sunt fericit, este raspunsul lui Eu, acel odata Tu, catre Tu, acel odata Eu.
(frumos spunea Parintele Staniloae ~ desi eu are puterea de a deveni tu, totusi ramane in aceasi timp si eu, si invers....prin comun-uniune)
Eu si cu tu devin noi, primindu-l tainic in noi si pe El, unindu-se in noi, nu confundandu-se ci unindu-se ontologic, fiintial.
Noi nu devine nicodata existent din singur eu, nu pot vorbi de fericire cat timp sunt numai eu, caci fericirea este impartasire interna in noi, nu este numai pentru tu sau eu, ci pentru noi (in el).
Fercirea este dar acel noi care il are ca stalp si temelie pe El, care asa de smerit este incat se lasa lipsit de cinste si devine si eu si tu, fata de un altul, EL este noi, asadar nu eu si tu suntem noi, ci doar impreuna cu El, suntem cineva, plin(i) de fericire.
Asadar fericirea este acel El care ne are intr-insul si pe noi, pentru a-l in-noii si pe oricare altul.

Fericirea este in-noire vesnica personala prin El in noi al lui eu....ars de soare :)

5 ianuarie 2009
ora 00:33

cugetări

2008-12-14T18:17:00.000+02:00

Un gol imens... .08.10.2007 20:43
Motto:<<>>

Oftez prelung… ! O rază de lumină îmi scaldă ochii în zâmbetul suav al vântului, ce îmi sărută chipul, cu părul ce prea aspru si-nvolburat ca marea de suspine – îmi poartă firea.
Oftez adânc … si iar nu plâng. O lacrimă îmi bate prea năstrusnic la portile-mi de fală. Mi-e milă. O deschid si gustul ei provoacă hrană. O dulceată ca de rouă , în abisul constiintei, îmi zideste zid de tron, al sceptrului ce-mi va fi vrednic slujitor darului ce l-am primit spre judecată.
Eu-l mi-e răpus la zid de egoismul tău, dar nu uita: e zidul meu! Si iarăsi plâng căci am rămas… un gol imens… Mă-naltă doar acea iubire care… se făureste printre lacrimi dulci - soptite: Un gol imens ce te asteaptă… în lipsă-ti fără sens!

09:13 – 09:50 25.09.2007
Claudiu.

APOLOGIA LACRIMILOR 08.10.2007 20:34

Zâmbesc când plâng...căci poate voi plânge când voi zâmbi....atât de mult îmi îngheată ochii încât încep a se topi în lacrimi...ciudat...nu-s ude, ci dulci...nu pentru că sunt tot timpul alături de mine ci pentru că îsi fac datoria.
Un protest al lacrimilor ar face să dispară o bună parte a planetei....culmea...tocmai cea uscată... . Hhm ... cred că lacrima este cel mai bun prieten al omului...cea mai ciudată lacrimă este cea de iubire...existenta ei este dovada iubirii ... drept pentru care ea nu trebuia să existe....ca lacrimă....ci ca picăturile ce leagă verigile comuniunii...hhm..dar loc de poem...e pe coala de hartie...aici e doar ... IUBIRE
Si eu am lacrimi... sunt oare dovada iubirii? Dacă iubesc ele de ce mai există...sau iubirea nu este bună?
Ce mult as vrea să stiu glasul lacrimilor...ar fi atât de dulce...si cu sigurantă atunci le-as vorbi fără ajutorul propriilor lacrimi... si totusi... as rămâne fără lacrimi... cum as mai cunoaste că iubesc?
POTI fi singur când iubesti? Nu dacă ai lacrimi...trebuie doar să le auzi vocea: IUBIRE....IUBIRE...IUBIRE.....

20.09.2007 – 17:34 Claudiu

Siruri de mărgăritare08.10.2007 20:25

“de pe când plineam o fire seacă
si orbeam a ei mândrie cu durerea
îti simteam cum părul îmi adie chipul
iar un zâmbet îmi înmugurise trupul

rodul unei gingăsii precoce
îmi erau a tale clipe
iar sudoarea mă unea cu tine
în ardoarea ce-o jertfeam spre bine

Siruri de mărgăritare parcă nude
radiau un suflu de lumină lină
ce cu razele-i de lână-mi toarce
firul vietii spre un jilt cu pace

umbra ce mă tulburase o zărisem
dar iubirea mă pătrunse strasnic:
albia unui izvor de binecuvântări
ce-mi născuse lutu-n frământări

tot mâhnit si plin de praf
mă ridic si iarăsi tac
tot ai mei si cu tărie
mă sminteau si strigau mie

Siruri de mărgăritare, nude parcă
îmi plimbau de mână ochii
iar o rază îmi surâse-n moft

pentru timpul ce mă minte: copt!”

Cugetare I - Cercul de pământ20.09.2007 14:37

Zăresc o fiinţă ce se uită pe furiş la ochi-mi striviţi de genele-mi-ncordate şi fulgeru-mi luciferic îi străpunge şi alintă nemilos dorinţa...
Zâmbeşte viu, ... , respir adânc şi nici nu râd, dar nici nu plâng.
Aş vrea să o cunosc să o ating, dar mi-e frică de mine, ce necunoscut; şi tot ce-a fost prin milă a trecut...
Nu-i ştiu numele, nici trupul – chipul, din ţărână – dar toată fiinţa-mi ‘i simte sufletul gingaş şi suav precum un crin de nea; şi o petală din gându-mi de platină îmi scânteiază inima zburdalnică şi rătăcită.
...întrezăresc himeric viitoru-i mire, asemenea teluric, şi-mpart darurile înţelepciunii divine cuplului feciorelnic, umbrit de negura thanatosului.
O seamă de cuvinte-mi guvernează fapta, dar faptele-mi hrănesc îngândurate răsuflarea-mi plină de duh.
Când haosu-mi din faţă-mi izbeşte ochii de materie, şi chipu-mi-nsângerat culege roadele acestei lumi perfide, îngenunchez prea falnic ca să-mi pot cunoaşte urma, pe laurii adânci şi încă umezi ai neantului ce-mi este absolutul.
Şăgalnic m-amăgesc cu voi, zădarnic îmi contemplu o fecioară, căci nu e pentru mine, şi tot aşa ca ea...şi eu.. nu sunt al meu.... şi nici al tău.
Vă iubesc pe toţi, deşi iubirea sufletului i-un dar ce l-am primit pentru a-l da la rândul meu . Şi ce-mi rămâne (d)in seva-mi plăpândă se picură treptat, solemn, în candela-mi ce-mi este piedestal la ţărâna infinită al roşiaticului meu apus.
...flacăra-i, mândră-mi pecete, înduioşează vântul, poate timpul..., dar nu şi duhul, ce-şi va blestema asemănarea în judecata-i crudă.
Ne despărţim cu chin şi mângâiere, călăuzindu-şi fiecare aspru cu speranţe visul, atât de limpede şi unic, încât cugetarea-mi e fără ţel, încât timpul poate pleca, rămâne sau veni...căci, eu rămân în gândul meu... şi-al ei...şi-al tău... plimbându-ne angelic-infinitezimal cu lut pe cercul de pământ, ce mă-nfăşoară şi-mi e sfânt precum:
Cuvântul."
11.04.2005 – 17:07:27

Ascult Neterminata....20.09.2007 13:53

Ascult Neterminata....gândindu-mă la tine.... „şi ce-aş iubi...” :)
Aş iubi împreună la braţ, deşi gelos cu egoismul meu...aş iubi să-nebunesc de plăcere... spre bucuria durerii...canonizând-o fecioara piroanelor ruginite deja în mustul plăcerii firii, pledând cauza tânărului muribund sapienţial, cărunt de zile.

Murmura dorinţa noastră...20.09.2007 13:44

.......Ard de nerăbdare să gust acel tremurător fior al roşeţii chipului sublim de Om.
Degetele iţi măsoara nestingherit formele ce-ţi definesc inerenta izbucnire de pasiune vie. Suflarea îmi dictează murmurul trepidaţiilor inimii năştruşnice si incă nudă de curaj nebun, surprinzând frecvent acea încordare a muşchilor feţei care însoţesc gentil, asemenea unui amfitrion, scrâşnirea dinţilor în surdină.
Oftatul secţionat de plăcerea efemeră a unei încurajatoare priviri candide îmi electrizează întregul corp însuşi stingher în ale timidităţii dedesubturi.
Acele furnicături şi goluri prelungi ale mijlocului alimentează clocotul pasiunii....şi totuşi suntem doar noi...pe calea inefabilului destin, cu reminiscenţe pardisiace renăscuţi prin Har, ce supus iubirii absolute, murmura dorinţa noastră.

În depărtare...20.09.2007 13:42

În depărtarea ce se anunţa între noi visam cum muzele îmi transfigurează sufletul, prefăcându-se apoi în acele nimfe... ursitoare ce îmi aprobă molcom himera.
Speram să pot iubi iubirea cu care am fost clădit ca piedestal spre nemurire. ... Avea ochii mari, fără de culoare, licăreau şi cuprindeau în lăuntrul lor întreaga natură, un logos care mă întrista doar cu o singură clipire ascunsă pieziş ...în departare...
O tonalitate gravă îmi provoca aceaşi seriozitate prefăcută ...aidoma ei...şi totuşi..Dumnezeu există...şi Eu în EL. Clapele unui pian mă asmuţeau cu ardoarea ce-o purtam adânc în inimă...şoptind of-uri refulate în candoarea tremurândă a erosului.
Un zâmbet asista benevol privirea-mi ascuţită adânc în firea ei descreţându-şi fruntea mohorâtă a izbândei descifrării Chipului...în depărtare.

Tulbure...ca întristarea. 20.09.2007 13:39

"Mă tulbură tăcerea grea a morţii,
Căci chipu-mi lin atinge întristarea,
Iar ochii-nceţoşaţi cuprind mărirea
Eternului non-sens al minţii sorţii.

Gândul ce-mi destramă firul vieţii
Mă doboară de pe zidul cel pustiu
Şi mă-mpresoară laolaltă ca să fiu
Asemenea slăvitei raze-(ce stă)n faţa ceţii.

Paşii tulburi ce m-ascund în nevoinţă
Mă dezleagă de dorinţa pervertită
Convocând Sinod de sarazini cu mită
Pentru timpul ce-mi veni ca suferinţă.

Şoptesc agale vai-uri de plăcere
De ciudă, ca să mă supun durerii,
Deşi mă ştiu aluat crescut căderii
Şi rătăcit în crezul vindecării.

Tulburatu-mi-s-a(-n faţă) toată zarea
De o clipă de suspin – căruntă
Ce-mi atrage glasul său de nuntă

Spre povara tulbure ca ... încercarea."

Suspin/ Privire dulce20.09.2007 13:37

"Sudoarea cea tremurândă a iubirii
Îmi soarbe din dulcele pocal al vieţii
Neprihănirea cuvenită-n dar blândeţii
Chipului sublim de gingaş al privirii.

Oacheş, mă cuprinde geamătul plăcerii
Când aburul dorinţei chibzuieşte fericirea
Cea falnică şi închinată tronului tăcerii
C-un dor nestins ce-l are împlinirea.

Perfidul ochi al trupului cel pătimaş şi orb
Mocneşte rânced incisivul gând de nebunie
Al măririi dorului aievea ce ţi-l sorb
Pe derdeluşul poleit de lacrimi nude – mie.

Jurământul inimii plesneşte sângele în vene,
Iar simţurile-mi mint pornirea-nviforată
C-un piept sfâşietor al glasului ce-mi geme

Suspinul meu cu-al cărei moft e-ncoronată."

Solia morţii20.09.2007 13:35

"Presăratu-mi-ai cărări de flori
În privirea cea de smirnă iară',
Cum aievea-i mângâiam din nori
Chipul ce-mi rodeşte spinii de ocară.

Tămâios, suspinul morţii mă-nfioară,
Dar agale mândrul vierme încolţeşte
Ramurile vieţii ce îmi sună ca-n vioară
Patima dulceagă ce în foc pieziş păleşte.

Încins cărbune, rânced, din infern,
Tăios mocneşti în ascultarea nopţii,
Călind invidios virtuţi ce gingaş cern

Solia germenului sfânt al sorţii!"

omul nu poate ramane in vid religios

2008-12-14T17:56:00.000+02:00

Numele este corola de har a persoanei 26.11 01:09

abisul constiintei personale postuleaza relatia personala de cunoastere. aceasta capacitate de stocare si personalizare a luminii capata viata si sens prin persoana constienta, reprezentata de nume. numele este o taina, o quintesenta, legatura trupului cu sufletul, ramanand unitar indiferent de starea celor 2 componente dihotomice. Puterea numelui asupra cuvantului este surprinsa de pesonalizarea numelui, ce va purta persoana sa ca subiect, ce va transcende timpul prin pomenire.Momentele cu adevarat importante din viata unei persoane sunt momentele liturgico-nominale, avand toate ca pecete sfintirea timpului. Unirea numelui cu versnicia se face sesizata in timpul sfintit, in Duhul Sfant, prin pomenirea Fiului cel vesnic nascut din Tatal. BINECUVANTAREA TATALUI ESTE IUBIREA PERSONALA, caci indiferent de progresul si evolutia globala, nasterea unei persoane are ca rod iubirea filiala in mod personal. Aceasta este icoana Sf. Treimi ce garanteaza subzistenta firii omenesti. Iubirea unui tata fata de fiul sau nu poate fi conjugata cu haina vre-o unei ere sau nivel de evolutie a fiintelor. Aceasta iubire poate lua calea unei iubiri impersonale cand iese din matca timpului sfintit, ca unire a umanului cu divinului, actul propriuzis al unei relatii personale, Dumnezeu-Om. Numele renaste persoana, numele resfinteste timpul prin anamneza si re-cunoasterea luminii. El este cel ce reface legatura ontologica a relatiei personale doar in sfintenie. Ruperea numelui de timp, deci de pomenirea sa in timp, si mai cu sema de timpul sfintit denatureaza sensul persoanei in iconomia mantuirii. Timpul sfintit transcende spatializarea si temporalizarea, mentinandu-i doar coordonata urcusului personal, timpul sfintit devenind vesnicie. Sfintenia copleste timpul prin slava. Reactualizarea numelui si re-cunoasterea lui se realizeaza prin pomenire. Aceaasta este si ccea ce doreste talharul pe cruce: Pomeneste/ma in acel timp sfintit al imparatiei cerurilor, in vesnicie, in slava. Numele ma defineste ca persoana intro relatie personala si imi reflecta persoana in constiinta celorlalti ca fiind ceea ce sunt, numele, unic, nedezlipit de trupul si sufletul personal. De aceea, pomenirea numelui meu este un act liturgic unic care prin invocarea Duhului sfinteste si unge numele drept coroana persoanei.Numele este camara inimiii in care pomenirea lui Dumnezeu are efectul unui raspuns al Sau, efectul unui dialog personal in care la randul meu numele imi este pomenit de Dumnezeu. Prin nume te re/cunosc pe tine cel nou-nascut prin har. Prin nume te port in constiinta inglobandu-ti persoana fara a o margini. Menirea numelui este data de insasi constructia cuvantului po-menire: po-menirea sa de Fiului in imparatia Tatalui care mai inainte de a ne naste ne-a cunoscut. Pacatul stramosesc a produs o alterare, un alter-ego, ce s-a rasfrant si asupra pecetii persoanei. Re-cunoasterea de dupa cadere se face prin acesta pomenire a numelui restaurat prin har de catre Fiului inaintea Tatalui pe jertfelnicul iubirii in Duhul consacrata in unirea celui botezat cu Dumnezeu prin tainele dumnezeiesti. Aripile numelui il conduc la asemanarea cu Fiul, prin pomenirea numelui persoanei ca fiu al Tatalui dupa har. Darul omului este de a fi persoana ce are un nume necesar pomenirii sale ca fiu dupa har. Fara aceasta nastere a numelui prin foc si apa nimeni nu va mosteni imparatia cerurilor. Relatia personala dumnezeu-om este garantata de nasterea persoanei din Duhul prin nume la Botez. In cazul degradarii ontologice numele isi reia identitatea , numirea de persoana prin resfintire si pomenire in rugaciune ca jertfa personala spre Tatal dupa icoana Fiului. Fericiti cei ce au nume din Duhul ca aceea se vor pomeni in imparatia cerurilor.

a cunoaste= a fi iubit 26.11 00:19

neavand iubirea Tatalui, nu poti cunoaste impartasirea ei de Fiul prin Duhul. Asadar ca unul nevrednic, primeste pe Fiul prin DUhul pentrua fi iubit de Tatal. Deci daca nu esti iubit fiindca nu mai esti re/cunoscut, reinoieste-te si cunoaste pe Fiul

In racoare.... 16.11 16:46

Numai experierea celor rostite dialogal pot zidi comuniunea si schimbul de lumina personala-dinamic-asumand totodata si epectaza trupului spre asemanarea chipului de lumina. Ce-si poate dori o raza de lumina mai mut decat alipirea de Soare in racoarea serii?

sterg vorbe-n care nu m cred,vorbe spuse prea usor 24.12.2007 17:39

....privirea imi inalta molcom gandurile in muntele de abur al nadejdii. zgomote regulate imi urzesc apofatic tremurul inimii calauzindu-mi impetuos deficitul de ocara. soarele imi orbeste corola lasand acele nestingherite nimfe ale preludiului numit pamant sa-mi adie chipul. ochii imi coboara egoist si nesatui privirea din cer, aducand aminte de oftatul muribund al unitatii. mi-e sete de picatura de sange al epitafului ateu de rau. dulce fu privirea zambetului tau si plina de seva nepatatei minti ce imi daduse harul acei talanti de judecata care ma imbatau himeric prin pogoramant spre tronul de smoala. duhurile rele incep a se cutreiera sovaielnic de teama somajului, fiind repartizati pe nedrept in raiul iadului. Cel ce S-a pogorat la firea demnitatii liberului albitru claustrofoba de insasi zidirea plamadita din lut sa zideasca astfel cugetul nostru, incat daramarea acelui turn sa raspandeasca pretutindeni in limbi de foc darurile si harismele cultivate de noi in tot neamul si pamantul spre slava tuturor in stravezia inchipuire ca in oglinda a Celui ce s-a pogorat in ieslea cea saraca pt a ne imbraca in haina cea desavarsita a luminii neinserate proprie Harului nascut in noi prin sf. Botez ->celor ce nadajduiesc ca mintea poate transfigura prin inima firea tuturor in lumina. 24.12.2007 17:34:31

Ochii îmi sunt plini de rouă 21.11.2007 13:52

Şi chiar de aş fi cel mai înţelep dintre oamenii acestor timpuri cu greu aş reuşi să înţeleg minunea ce-mi poartă paşii lacomi ai Eu-lui spre Tine, neştiind decât de mine. Mâinile îmi apasă cugetător creştetul capului măsurându-mi rodul privirii într-un sărut himeric asemenea tainei ce te înfăşoară gingaş aidoma unei fecioare umbrită de puterea iubirii luminii firii, lumină ce mă orbeşte zilnic cu puritatea simplităţii chipului de lut ars de razele lumii acesteia – amorţite parcă de egoism, sursa dezbinării firii.Cuvintele îmi nasc nestingherite gânduri muribunde ce aşteaptă un ton al schimbării minţii, mă ceartă necontenit pentru fiecare clipă în care ele nu-ţi sunt dăruite ca dar şi rod al cunoaşterii luminii tale, din care mă hrănesc precum săracul Lazăr – oarecând, şi din a cărei pornire întrebările-mi sunt biciuite şi alungate de la masa bunătăţilor tale personale. Aş vrea ca hrană lumina firii şi cea a Luminii lumii prin tine, dar nu mai am răbdare, sunt tare nesătul de lumină, de raţiunea ta, de modul tău de a fi.Ochii-mi sunt plini de roua lipsei mâinii tale alături de a mea, de privirile noastre încrucişându-se şi împiedicându-se rând pe rând de propria umbră a gândurilor ce-şi roşesc feciorelnic chipul de lumină.Aş pofti să te îmbrăţişez şi să nu-ţi dau drumul până ce nu-ţi sărut ochişorii asemenea unei icoane a sufletului trupesc ce-mi arată prin chip Soarele cel veşnic....tare aş vrea să fiu lângă tine...Şi chiar de aş fi cel mai înţelep.....

Lumină sunt în lumină 19.11.2007 22:05

Lumină sunt în lumină şi după chipul luminii sunt ca lumină conştientă îmbibată materialnic în străvezia neinserare a luminii necreate. Lumină îmi sunt spre luminarea mărginirii apodictice liberă să lovească pe Dumnezeu în iubire cu fulgerul întunericului. Lumină din lumină sunt chemat să fiu prin iubire conştientă. Sunt o lumină ce are puterea de a nu exista prin voinţa libertăţii egocentrice şi de Dumnezeu înlocuitoare, batjocorind necesitatea iubirii în lumină. Tu îmi esti lumină asemenea luminii mele, luminându-mi lumina mărginită ce cunoscându-ne, recapitulează ontologic fiinţa în lumina noastră hrănită prin cunoaşterea chipului luminii neizvorâte, dar antinomic fiind izvor de nemărginire al luminii mărginite existenţial în întuneric şi nu în lumină. Lumina în lumină se prelungeşte iubind şi cunoscând prin cunoaşterea altei lumini , neavând personal cunoaşterea fiintial, ci prin iubirea interpersonală de la un alt eu-cugetător sau prin izvorul tri-inter-personal, ce iubind intrapersonal Lumina lumii noastre, ni se comunică nouă prin lumina Aceluia ca mijloc de cunoaştere. Întunericul nu este lumină, dar lumină poate fi în întuneric ca rod tainic al iubirii prelungind razele luminii în întuneric, luminând luminile dispersate ca raze difuze, despărţite de raza Soarelui datorită posibilităţii lor de a exista şi separat de Soare prin voinţa liberă cugetătoare şi conştientă de separarea ei. Dar luminile lumii nu sunt izvor nesecat şi nu pot străpunge întunericul depăşindu-l, căci nu mai există altceva decât întuneric şi nu un alt soare , ci cel Unic. De aceea luminile noastre pot exista în întunericul mărginit de lumină, fiind lumină conştientă de sine, dar doar luminând prin lumină, şi conştient de potenţa actualizată, doar primind darul de a lumina prin lumina veşnică nemărginită sau devenind asemenea, întrucât suntem conştienţi luminând. Cunoscând dar k suntem lumină, prin cunoaşterea luminii firii interpersonal putem lumina întunericul conştient şi suntem în lumina nemărginită voit , deci tot conştient fiind lumină şi lucrarea noastră este luminarea întunericului dar prin sursă veşnică întrucât noi luminăm parţial după chip. Cunoaşteţi dar lumina din voi ca fire a mea şi luminaţi veşnic întunericul împărtăşindu-vă de Lumina Lumii.

Şiruri de mărgăritare 12.11.2007 00:32

“De pe când plineam o fire seacă
Şi orbeam a ei mândrie cu durerea
Îţi simţeam cum părul îmi adie chipul
Iar un zâmbet îmi înmugurise trupul

Rodul unei gingăşii precoce
Îmi erau a tale clipe
Iar sudoarea mă unea cu tine
În ardoarea ce-o jertfeam spre bine

Şiruri de mărgăritare parcă nude
Radiau un suflu de lumină lină
Ce cu razele-i de lână-mi toarce
Firul vieţii spre un jilţ cu pace

Umbra ce mă tulburase o zărisem,
Dar iubirea mă pătrunse straşnic.
Albia unui izvor de binecuvântări
Ce-mi născuse lutu-n frământări

Tot mâhnit şi plin de praf
Mă ridic şi iarăşi tac
Tot al meu şi cu tărie
Mă sminteam şi strigam mie

Şiruri de mărgăritare, nude parcă
Îmi plimbau de mână ochii
Iar o rază îmi surâse-n moft
Pentru timpul ce mă minte: copt!”

00:28 12.11.2007 Claudiu.